Într-un mediu de afaceri competitiv, obținerea unui certificat de atestare fiscală „curat” este adesea esențială, în special pentru participarea la licitații publice. Dar ce se întâmplă atunci când o societate aflată în reorganizare judiciară se trezește cu datorii vechi, pe care organul fiscal a omis să le înscrie la masa credală, blochează acest document vital? O decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) aduce clarificări esențiale în această privință, tranșând conflictul dintre regulile procedurii insolvenței și obligațiile de evidență fiscală.
Speța analizează legalitatea unui certificat de atestare fiscală emis de ANAF care includea creanțe fiscale semnificative, anterioare deschiderii procedurii de insolvență a unei societăți, deși ANAF, în calitate de creditor, nu a solicitat înscrierea acestor creanțe în tabelul creditorilor.
I.C.C.J, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 487 din 29 ianuarie 2020
Obiectul dosarului și solicitările reclamantei
O societate comercială în reorganizare judiciară (reclamanta) a chemat în judecată ANAF – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (pârâta), solicitând următoarele:
- Anularea deciziei prin care i-a fost respinsă contestația administrativă.
- Anularea în parte a unui certificat de atestare fiscală în ceea ce privește o creanță de aproape 14 milioane de lei.
- Constatarea de către instanță că această creanță este anterioară deschiderii procedurii insolvenței și, nefiind înscrisă la masa credală, nu este inclusă în planul de reorganizare.
- Obligarea ANAF la radierea imediată a sumei respective din certificatul fiscal pentru a putea participa la licitații publice.
- Repararea prejudiciului cauzat prin împiedicarea participării la licitații, constând atât în pierderea suferită, cât și în beneficiul nerealizat.
Starea de fapt relevantă
Societatea reclamantă, aflată în reorganizare judiciară, a solicitat ANAF eliberarea unui certificat de atestare fiscală. Documentul emis menționa la rubrica de obligații restante o sumă totală de aproximativ 20 de milioane de lei. Din această sumă, 13.986.036 lei reprezentau o creanță stabilită de ANAF printr-o decizie de impunere anterioară deschiderii procedurii de insolvență a societății.
Problema fundamentală a fost că ANAF, deși era creditor și participa activ în procedura de insolvență a societății cu alte creanțe, a omis să solicite înscrierea acestei datorii specifice în tabelul de creanțe. Ulterior, după confirmarea planului de reorganizare (care, evident, nu includea această datorie), ANAF a încercat tardiv să o înscrie, însă cererea i-a fost respinsă de judecătorul-sindic ca inadmisibilă.
Cu toate acestea, datoria a continuat să apară în evidențele fiscale și, implicit, în certificatul de atestare fiscală, blocând accesul societății la contracte publice, vitale pentru succesul planului de reorganizare.
Temeiurile legale invocate
Disputa juridică s-a purtat în jurul interpretării și aplicării corelate a următoarelor acte normative:
- Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței (aplicabilă la acel moment): Art. 3 (definiții), art. 76 (interdicția plăților către creditorii anteriori în afara planului), obligația creditorilor de a-și înscrie creanțele la masa credală.
- Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: Art. 158 (rolul și conținutul certificatului de atestare fiscală), art. 22 (modurile de stingere a creanțelor fiscale).
- Ordinul ANAF nr. 3654/2015 pentru aprobarea procedurii de eliberare a certificatului de atestare fiscală.
Argumentele părților implicate
Argumentele reclamantei (societatea în insolvență)
- Natura creanței: Suma disputată este o creanță anterioară deschiderii procedurii insolvenței, nu o datorie curentă. Acest lucru a fost confirmat inclusiv de instanțele de insolvență.
- Pasivitatea ANAF: Prin neînscrierea la masa credală în termenul legal, ANAF a fost decăzută din dreptul de a mai solicita plata acestei creanțe în cadrul procedurii de reorganizare.
- Încălcarea legii insolvenței: Menținerea datoriei ca fiind restantă în certificatul de atestare fiscalăîncalcă principiile legii insolvenței, care stabilește un cadru strict pentru plata datoriilor anterioare, prin planul de reorganizare. Societății îi este legal interzis să achite o astfel de datorie în afara planului.
- Prejudiciul direct: Certificatul fiscal eronat îi îngrădește dreptul de a participa la licitații publice, sabotându-i eforturile de reorganizare și punându-i în pericol supraviețuirea economică.
- Interpretarea abuzivă: ANAF a înregistrat greșit suma la secțiunea A („Obligații fiscale restante”) a certificatului, deși, dată fiind situația juridică, aceasta nu mai putea fi considerată o obligație exigibilă în sens clasic.
Argumentele pârâtei (ANAF)
- Rolul certificatului fiscal: Certificatul de atestare fiscală are un rol pur constatator. El reflectă fidel datele existente în evidența fiscală a contribuabilului.
- Existența titlului de creanță: Creanța de aproape 14 milioane de lei a fost stabilită printr-o decizie de impunere, care este un act administrativ-fiscal valabil. Acest act nu a fost nici anulat de o instanță, nici suspendat.
- Lipsa unui temei de stingere: Neînscrierea la masa credală în procedura insolvenței nu este una dintre modalitățile de stingere a unei creanțe fiscale, așa cum sunt ele enumerate limitativ în Codul de procedură fiscală (plată, compensare, prescripție etc.).
- Datoria există legal: Chiar dacă recuperarea creanței în cadrul procedurii de insolvență este compromisă din cauza omisiunii înscrierii, creanța în sine continuă să existe din punct de vedere juridic. Ea va rămâne în evidențele fiscale până la apariția unui temei legal de stingere (de exemplu, împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită).
Istoricul speței
- Prima instanță (Curtea de Apel Oradea): A respins acțiunea societății ca nefondată. A considerat că, atâta timp cât decizia de impunere care a stabilit datoria nu este anulată sau suspendată, ea reprezintă un titlu de creanță valid, iar ANAF este obligată să o menționeze în evidențele și, implicit, în certificatul fiscal.
- Recurs (Înalta Curte de Casație și Justiție): Societatea a declarat recurs, reiterând argumentele privind natura creanței și efectele legii insolvenței.
Motivarea instanței de recurs (ICCJ)
Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, aducând argumente decisive care clarifică natura și scopul certificatului fiscal în raport cu procedura insolvenței.
ICCJ a statuat că rolul certificatului de atestare fiscală este acela de a confirma o situație fiscală preexistentă, conform evidențelor organului fiscal, și nu de a stabili sau stinge o creanță.
Instanța supremă a făcut o distincție crucială între existența unei creanțe și posibilitatea de recuperare a acesteia.
- Existența creanței: Datoria a fost stabilită printr-un act administrativ-fiscal (decizia de impunere) care nu a fost anulat și nici suspendat. Prin urmare, din punct de vedere juridic, creanța fiscală există.
- Recuperarea creanței: Faptul că ANAF nu a înscris creanța la masa credală are consecințe exclusiv asupra modului de derulare a procedurii insolvenței. Concret, ANAF și-a pierdut dreptul de a participa la distribuirea sumelor în cadrul acelei proceduri pentru datoria respectivă.
Cu toate acestea, ICCJ a subliniat că neînscrierea la masa credală nu echivalează cu stingerea creanței. Creanța fiscală continuă să existe în afara procedurii de insolvență și se va stinge doar printr-una din modalitățile expres prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Prin urmare, atâta timp cât creanța există legal, organul fiscal are obligația să o reflecte corect în evidențele sale și, pe cale de consecință, în orice certificat de atestare fiscală eliberat la cerere. Argumentele reclamantei legate de legea insolvenței au fost considerate nerelevante pentru obiectul cauzei, care viza exclusiv legalitatea certificatului emis.
Soluția finală
Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca nefondat. S-a menținut astfel soluția primei instanțe, validând acțiunea ANAF de a înscrie în certificatul de atestare fiscală datoria respectivă, chiar dacă aceasta nu mai putea fi recuperată în cadrul planului de reorganizare al societății.
Această decizie subliniază un principiu important: evidența fiscală reflectă realitatea juridică a datoriilor, independent de șansele sau procedurile specifice de recuperare a acestora. Pentru contribuabili, este o lecție despre importanța contestării în timp util a actelor fiscale și a monitorizării atente a tuturor datoriilor, deoarece o omisiune procedurală a creditorului nu garantează dispariția datoriei din evidențe.
