Trimitere spre rejudecare. Lipsa motivării și a semnăturii judecătorului

În practica judiciară, validitatea unei hotărâri judecătorești este condiționată de respectarea unor norme procedurale stricte, menite să garanteze transparența, imparțialitatea și, în ultimă instanță, dreptul fundamental la un proces echitabil. O decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ), respectiv decizia penală nr. 145/A din 12 iunie 2020, aduce în prim-plan o situație procedurală complexă: care este soarta unei sentințe penale care nu este semnată de judecătorul fondului și, mai grav, care nu a fost motivată de acesta înainte de încetarea calității sale de magistrat prin demisie?

Analiza de față explorează raționamentul Curții Supreme, care a decis că o astfel de situație echivalează cu o lipsă a judecății în primă instanță și a dispus soluția radicală, dar necesară, de trimitere spre rejudecare. Speța este relevantă nu doar pentru practicienii dreptului, ci și pentru publicul larg, deoarece subliniază că actul de justiție nu se încheie la pronunțarea minutei, ci presupune un proces complet de redactare și motivare, esențial pentru exercitarea căilor de atac și pentru încrederea în sistemul judiciar.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia penală nr. 145/A din 12 iunie 2020

Obiectul dosarului și solicitările făcute în fața instanței

La fond, cauza a avut ca obiect soluționarea laturii civile a unui dosar penal complex. Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să constate dreptul său de proprietate publică asupra unui imobil de mari dimensiuni (teren de 224,6 hectare și construcții) și să dispună restabilirea situației anterioare. În concret, s-a cerut obligarea inculpaților, în solidar cu mai multe societăți comerciale considerate părți responsabile civilmente, la restituirea terenului și la plata contravalorii construcțiilor demolate, plus dobânzi legale. De asemenea, s-a solicitat constatarea nulității absolute a tuturor actelor juridice subsecvente și menținerea măsurilor asigurătorii instituite în faza de urmărire penală.

Starea de fapt relevantă

Curtea de Apel București, ca primă instanță, a admis acțiunea civilă prin sentința penală nr. 267/F din 28 decembrie 2018, dispunând în sensul celor solicitate de partea civilă. Hotărârea a stabilit că imobilul este proprietatea publică a statului, a obligat inculpații și părțile responsabile civilmente la restituiri și despăgubiri substanțiale și a anulat actele de transfer al proprietății.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații, părțile responsabile civilmente, dar și alte societăți comerciale care aveau drepturi (de superficie, de închiriere) sau calitatea de creditori ipotecari asupra imobilului în litigiu și care au fost afectate direct de hotărâre.

În fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, apelurile au ridicat o problemă procedurală majoră: judecătorul care a soluționat cauza la fond fusese eliberat din funcție, prin demisie, la data de 20 septembrie 2019. La acel moment, motivarea sentinței pronunțate în decembrie 2018 nu fusese încă redactată. Mai mult, s-a constatat că atât sentința, cât și încheierea de dezbateri și cele de amânare a pronunțării nu purtau semnătura judecătorului și nici a grefierului.

Temeiurile legale invocate

Argumentația juridică a ICCJ s-a fundamentat pe interpretarea coroborată a mai multor texte de lege, atât din legislația națională, cât și din cea europeană:

• Art. 370 alin. (5) din Codul de procedură penală: Stabilește obligația ca încheierea de ședință să fie întocmită de grefier în termen de 72 de ore și semnată de președintele completului și de grefier.
• Art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală: Prevede că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționare, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de toți membrii completului și de grefier.
• Art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală: Permite instanței de apel să desființeze sentința și să dispună trimiterea spre rejudecare în cazul încălcării legii.
• Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO): Garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, adică dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracțiune de a cere examinarea cauzei de către o instanță superioară.

Argumentele fiecărei părți implicate

Apelanții (inculpați, părți responsabile civilmente și părți interesate) au criticat sentința primei instanțe, invocând vătămarea drepturilor și intereselor lor legitime. Argumentul central care a stat la baza soluției de admitere a apelurilor a fost de natură procedurală: lipsa motivării redactate de judecătorul care a pronunțat soluția și lipsa semnăturilor de pe actele procedurale esențiale. Aceștia au susținut că aceste vicii grave le-au încălcat dreptul la un proces echitabil, deoarece un control judiciar real nu poate fi exercitat asupra unei hotărâri ale cărei raționamente sunt necunoscute.

Părțile interesate, precum creditorii ipotecari și titularii unor drepturi de superficie, au argumentat suplimentar că drepturile lor au fost anulate printr-o hotărâre la a cărei judecată nu au participat în mod direct, procedura nefiind desfășurată în contradictoriu cu aceștia.

Istoricul speței

Parcursul procesual al dosarului a fost marcat de complexitatea sa. Inițial, a fost un dosar penal, dar după ce s-a constatat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru unii inculpați, latura civilă a fost disjunsă și a continuat să fie judecată de Curtea de Apel București. După pronunțarea sentinței pe latura civilă, multiple părți au exercitat calea de atac a apelului, aducând cauza în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, care s-a concentrat exclusiv pe viciile de procedură invocate.

Motivarea instanței actuale

Înalta Curte a considerat apelurile întemeiate, construind o argumentație solidă în favoarea soluției de trimitere spre rejudecare. Raționamentul instanței supreme poate fi structurat astfel:

1. Constatarea viciilor formale: ICCJ a observat, în primul rând, lipsa semnăturilor de pe sentință și de pe încheierile aferente, o încălcare clară a dispozițiilor Codului de procedură penală.
2. Problema fundamentală – Lipsa motivării: Curtea a subliniat că problema reală și insurmontabilă este faptul că judecătorul fondului a fost eliberat din funcție prin demisie înainte de a redacta motivele hotărârii. Această împrejurare, a statuat ICCJ, nu este o simplă omisiune, ci echivalează cu lipsa însăși a motivării. Orice motivare care ar fi apărut ulterior ar fi fost lipsită de relevanță, deoarece nu ar fi reflectat raționamentul judecătorului care a ascultat părțile, a administrat probele și a deliberat.
3. Garanția dreptului la un proces echitabil: Lipsa motivării constituie o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil. ICCJ a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei), care a stabilit că obligația de a motiva o hotărâre protejează împotriva arbitrariului și permite părților și publicului să înțeleagă actul de justiție. Când judecătorul care a condus procesul nu redactează raționamentul, singurul remediu eficient este rejudecarea.
4. Respectarea dublului grad de jurisdicție: Instanța supremă a explicat că, deși apelul este o cale devolutivă (cauza se rejudecă în fapt și în drept), scopul său principal este de a exercita un control judiciar asupra hotărârii primei instanțe. Acest control este imposibil în absența motivelor. Dacă instanța de apel ar proceda la motivarea în primă și ultimă instanță, ar substitui practic prima instanță, eliminând artificial un grad de jurisdicție și privând părțile de calea de atac, un drept garantat de Convenția Europeană.

Soluția finală

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelurile declarate de toate părțile. A desființat în întregime sentința penală a Curții de Apel București și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv la Curtea de Apel București, pentru a fi soluționată de un alt complet de judecată.

Totodată, măsurile asigurătorii dispuse prin sentința desființată au rămas fără obiect, în timp ce măsurile luate în faza de urmărire penală au fost menținute, având în vedere stadiul procesual și valoarea considerabilă a pretențiilor civile. Această soluție asigură faptul că drepturile tuturor părților vor fi analizate într-un cadru procesual corect, cu respectarea tuturor garanțiilor legale.