Cooperarea judiciară internațională în materie penală reprezintă un pilon al justiției moderne, permițând statelor să colaboreze pentru aplicarea legii dincolo de propriile granițe. Un aspect esențial al acestei cooperări este transferul persoanelor condamnate, un mecanism menit să faciliteze reintegrarea socială a acestora prin executarea pedepsei într-un mediu familiar, apropiat de familie și de comunitatea din care provin.

Totuși, acest transfer nu este un drept absolut, ci este condiționat de îndeplinirea unor criterii legale stricte, menite să asigure un echilibru între interesele persoanei condamnate și cele ale statului pe teritoriul căruia se solicită executarea.

În acest context, o decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 193/A din 28 iulie 2020) oferă clarificări importante privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un cetățean străin pentru ca recunoașterea hotărârii judecătorești străine și executarea pedepsei să poată avea loc în România. Speța analizează în detaliu dispozițiile Legii nr. 302/2004 și interpretează noțiunile de “rezidență continuă și legală” și “drept de ședere permanentă”, raportându-le la dreptul la viață de familie garantat de Art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 193/A din 28 iulie 2020

Obiectul dosarului, solicitările făcute în fața instanței

Dosarul a avut ca obiect cererea formulată de autoritățile judiciare din Germania, prin care se solicita transferarea unei persoane condamnate, cetățean turc, pentru a executa restul pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România. Cererea se baza pe consimțământul persoanei condamnate, care a invocat dorința de reintegrare socială, motivată de prezența familiei sale (soție de cetățenie română și o fiică) și a afacerilor pe care le desfășura pe teritoriul țării noastre.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a exprimat de la bun început o opinie defavorabilă, considerând că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea cererii.

Starea de fapt relevantă

Persoana condamnată, un cetățean de naționalitate turcă, a fost condamnată definitiv de Tribunalul din W., Germania, pentru fapte de o gravitate deosebită (trafic de migranți). Anterior arestării sale în baza unui mandat european de arestare, acesta locuia în România din 2012.

Din probele administrate a reieșit că:

Era căsătorit cu o cetățeană română și avea o fiică în vârstă de 7 ani.
Deținea doar un permis de ședere temporară în România, valabil pentru perioada 2018-2023.
Conform investigațiilor efectuate de Inspectoratul General pentru Imigrări, persoana condamnată și soția sa nu mai locuiau la adresa de reședință declarată de aproximativ doi ani, plecarea având loc chiar înainte de momentul arestării sale.

Aceste elemente factuale au fost decisive în evaluarea condițiilor legale pentru transfer.

Temeiurile legale invocate

Cadrul juridic care a stat la baza analizei instanțelor a fost format din următoarele acte normative:

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală:
- Art. 167 alin. (1) lit. c): Stabilește regula generală, conform căreia transferul este posibil dacă persoana condamnată are cetățenie română.
- Art. 167 alin. (2): Prevede excepția de la regulă, permițând transferul și pentru un cetățean străin, dar sub condiții cumulative stricte: să trăiască în România, să aibă o rezidență continuă și legală de cel puțin 5 ani și să nu piardă dreptul de ședere permanentă în România.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:
- Art. 8: Garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie.
Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului Europei: Actul normativ european care stă la baza reglementărilor naționale privind transferul persoanelor condamnate.

Argumentele fiecărei părți implicate

Argumentele persoanei condamnate (apelantul):

Apelantul a susținut că refuzul transferului ar constitui o încălcare a dreptului său la viața de familie, consacrat de Art. 8 CEDO. Acesta a argumentat că legăturile sale puternice cu România – soția, fiica, activitățile comerciale – justifică executarea pedepsei aici, considerând că reintegrarea sa socială ar fi imposibilă sau extrem de dificilă în Germania. El a invocat faptul că a locuit în România din 2012 și a construit o viață de familie, care acum este pusă în pericol.

Argumentele Ministerului Public (și ale instanțelor):

Parchetul și, ulterior, instanțele de judecată au argumentat că persoana condamnată nu îndeplinește condițiile legale imperative. Raționamentul s-a concentrat pe următoarele puncte:

Lipsa cetățeniei române: Condiția de bază de la art. 167 alin. (1) nu este îndeplinită.
Neîndeplinirea condițiilor excepționale: Persoana condamnată nu a avut niciodată un drept de ședere permanentă, ci doar unul temporar. Legea face o distincție clară și exigentă în acest sens.
Lipsa rezidenței continue: Faptul că părăsise domiciliul declarat, fără a notifica autoritățile, demonstrează că rezidența sa nu a fost continuă și legală.
Caracterul facultativ al transferului: Chiar dacă, prin absurd, condițiile ar fi fost îndeplinite, textul de lege (art. 167 alin. (2)) folosește expresia “poate fi recunoscută”, lăsând instanței o marjă de apreciere, spre deosebire de caracterul obligatoriu din cazul cetățenilor români (“recunoaște și pune în executare”).
Proporționalitatea ingerinței în viața de familie: Executarea pedepsei în Germania reprezintă o ingerință justificată și necesară într-o societate democratică pentru apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale, fiind proporțională cu gravitatea infracțiunilor comise.

Istoricul speței

Sesizarea inițială: Curtea de Apel București a fost sesizată de parchet pentru a se pronunța asupra cererii autorităților germane.
Prima instanță: Prin sentința penală nr. 118/F din 25 iunie 2020, Curtea de Apel București a respins cererea de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine, reținând neîndeplinirea condițiilor legale.
Apelul: Împotriva acestei sentințe, persoana condamnată a declarat apel, care s-a judecat la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Motivarea instanței actuale

Înalta Curte de Casație și Justiție, rejudecând cauza în apel, a validat integral raționamentul primei instanțe. Motivarea sa a adus clarificări esențiale:

Interpretarea strictă a legii: Instanța supremă a subliniat că dispozițiile art. 167 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 sunt de strictă interpretare. Cerința unui “drept de ședere permanentă” nu poate fi echivalată sau substituită cu un simplu “drept de ședere temporară”. Acesta a fost punctul central al respingerii.
Evaluarea legăturilor de familie: Instanța a mers dincolo de simpla constatare a existenței unei familii în România. A analizat, în concret, calitatea acestor legături. A reținut că faptele grave comise (trafic de migranți pentru profit financiar, supunându-i la tratamente inumane) demonstrează o lipsă de preocupare reală pentru viața de familie. Mai mult, s-a notat că persoana condamnată nici nu ținea legătura cu regularitate cu fiica sa și părăsise căminul conjugal.
Analiza Art. 8 CEDO: Înalta Curte a arătat că dreptul la viața de familie nu este absolut. Ingerința statului este permisă dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim (siguranța publică, prevenirea infracțiunilor). Plasarea persoanei condamnate într-un penitenciar german este o consecință directă a faptelor sale și o măsură necesară și proporțională. Instanța a adăugat că executarea pedepsei în Germania nu anulează posibilitatea de a păstra legătura cu familia, ci doar modifică modalitatea de exercitare a acesteia.

Soluția finală

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată.

Prin urmare, sentința Curții de Apel București a rămas definitivă, iar cererea de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine și de transfer în România a fost respinsă. Persoana condamnată va continua executarea pedepsei pe teritoriul statului emitent, Germania.

Această decizie reiterează un principiu fundamental: deși justiția urmărește reintegrarea socială, beneficiile cooperării internaționale, precum transferul, sunt condiționate de respectarea riguroasă a legii și de o legătură reală, legală și neîntreruptă cu statul solicitat.

Refuzul transferului. Recunoașterea hotărârii judecătorești străine