În spațiul public, siguranța cetățenilor este primordială. O problemă persistentă în multe localități din România este prezența câinilor fără stăpân. Atunci când un cetățean este victima unui atac, se naște o întrebare esențială: cine răspunde? O decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) tranșează în mod clar obligațiile autorităților locale și fundamentează dreptul victimelor la despăgubiri.
Acest articol analizează în detaliu Decizia nr. 1054 din 4 iunie 2020 a Secției I civile a ÎCCJ, explicând conceptele juridice și parcursul unui astfel de dosar, de la cererea inițială până la soluția finală a instanței supreme.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1054 din 4 iunie 2020
Cazul de față aduce în discuție răspunderea civilă delictuală pentru fapta animalului, un mecanism juridic prin care o persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de un animal poate obține despăgubiri. Potrivit Codului Civil, răspunderea revine celui care are paza juridică a animalului.
Marea provocare în cazul câinilor fără stăpân este identificarea acestui paznic juridic. Legislația specială, în special O.U.G. nr. 155/2001 și O.U.G. nr. 55/2002, stabilește că unitățile administrativ-teritoriale (UAT), prin consiliile locale, sunt considerate proprietarii câinilor fără stăpân de pe domeniul public.
Prin urmare, dezbaterea centrală a cazului a fost dacă omisiunea autorităților locale de a-și îndeplini obligațiile de gestionare a câinilor comunitari constituie o faptă ilicită care atrage obligația de a plăti daune morale victimei unui atac.
Obiectul dosarului și solicitările din fața instanței
Reclamanta a chemat în judecată Unitatea Administrativ-Teritorială (UAT) și Primarul localității, solicitând instanței obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 100.000 de euro cu titlu de daune morale. Pretențiile sale au fost justificate de trauma psihică severă suferită în urma atacului unei haite de câini fără stăpân.
În drept, acțiunea s-a fundamentat pe dispozițiile Codului Civil privind răspunderea civilă delictuală (art. 1375 și următoarele), legislația privind administrația publică locală (Legea nr. 215/2001), precum și pe ordonanțele de urgență care reglementează gestionarea câinilor fără stăpân (O.U.G. nr. 155/2001 și legile de aprobare ulterioare).
Starea de fapt relevantă
Într-o zi de 3 martie 2018, în timp ce se afla într-un loc public din oraș, în fața unui magazin, reclamanta a fost atacată de o haită de câini fără stăpân. Deși a reușit să se apere și a evitat mușcăturile fizice, impactul psihologic al evenimentului a fost devastator.
În urma incidentului, reclamanta a dezvoltat un sindrom anxios-depresiv sever și un stres post-traumatic. Documentele medicale depuse la dosar, inclusiv recomandări de la medici specialiști, au atestat necesitatea unor ședințe de psihoterapie pe termen lung pentru a gestiona trauma. Martorii audiați în cauză au confirmat schimbarea comportamentală a victimei, care a devenit o persoană retrasă, anxioasă și dependentă de ajutorul altora pentru activități cotidiene, cum ar fi deplasarea la serviciu.
Temeiurile legale invocate
Soluționarea cauzei s-a bazat pe interpretarea coroborată a mai multor acte normative:
- Art. 1349 Cod Civil (Răspunderea delictuală): Stabilește principiul general conform căruia orice persoană care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligată să îl repare.
- Art. 1375 Cod Civil (Răspunderea pentru fapta animalului): Precizează că cel care are un animal în paza sa juridică este responsabil pentru prejudiciul cauzat de acesta, chiar dacă animalul a scăpat de sub pază.
- O.U.G. nr. 155/2001: Aprobă programul de gestionare a câinilor fără stăpân și impune autorităților locale obligația de a înființa servicii specializate și adăposturi.
- O.U.G. nr. 55/2002: Stabilește în mod clar, la art. 7, că consiliile locale sunt considerate proprietarii câinilor fără stăpân care circulă liberi în locuri publice.
Aceste prevederi legale conturează o obligație clară în sarcina autorităților locale de a captura și gestiona câinii de pe domeniul public, având paza juridică a acestora.
Argumentele părților implicate
Pe parcursul procesului, în special în calea de atac a recursului, fiecare parte și-a susținut poziția cu argumente distincte.
Argumentele reclamantei-recurente
Reclamanta a criticat decizia instanței de apel din două perspective principale:
- Reducerea nejustificată a daunelor: A susținut că instanța de apel i-a redus cuantumul daunelor morale (de la 20.000 lei la 10.000 lei) fără ca pârâții să fi solicitat acest lucru în mod expres prin motivele lor de apel. Apelul pârâților viza exclusiv exonerarea de vinovăție, nu diminuarea despăgubirilor. Astfel, instanța a acționat ultra petita (peste ceea ce s-a cerut), încălcând principiul disponibilității.
- Cuantumul insuficient al daunelor: A argumentat că suma stabilită de instanța de apel este derizorie în raport cu gravitatea prejudiciului psihic suferit. Trauma i-a afectat profund viața, necesitând terapie pe termen lung, iar instanța nu a evaluat corect toate aceste aspecte, încălcând principiul reparării integrale a prejudiciului.
Argumentele pârâtului-recurent (UAT)
Unitatea Administrativ-Teritorială a încercat să fie exonerată de răspundere, invocând următoarele:
- Lipsa legăturii de cauzalitate: A pretins că reclamanta nu a dovedit că sindromul anxios a fost cauzat direct de atacul câinilor, acesta putând fi preexistent.
- Paza juridică aparținea altcuiva: A susținut că acei câini nu erau “comunitari”, ci proveneau din pădure, coborând în oraș doar noaptea. Prin urmare, paza juridică ar fi revenit organelor silvice, nu primăriei.
- Lipsa vinovăției: A invocat o opinie separată dintr-o cauză CEDO (Stoicescu c. România), argumentând că autoritățile nu aveau cunoștință de un “risc real și imediat” pentru reclamantă, ci doar de un risc general valabil pentru toți cetățenii.
Istoricul speței
- Tribunalul (prima instanță): A admis în parte acțiunea. A stabilit că doar UAT-ul are calitate procesuală pasivă (nu și primarul personal). A obligat UAT-ul la plata a 20.000 de lei daune morale.
- Curtea de Apel: A admis ambele apeluri (al reclamantei și al UAT). A schimbat sentința, stabilind că atât UAT-ul, cât și primarul răspund în solidar. Însă, a redus cuantumul daunelor morale la 10.000 de lei.
- Înalta Curte de Casație și Justiție (recurs): Ambele părți au atacat decizia Curții de Apel. ÎCCJ a fost chemată să tranșeze definitiv chestiunile de drept.
Motivarea instanței actuale (Înalta Curte de Casație și Justiție)
ÎCCJ a analizat separat recursurile celor două părți și a oferit o motivare detaliată și extrem de relevantă pentru viitoarele cazuri similare.
Analiza recursului pârâtului (UAT)
Instanța supremă a respins recursul UAT ca nefondat, demontând fiecare argument:
- Paza juridică: ÎCCJ a reiterat că legislația specială (O.U.G. 55/2002) este clară: UAT-ul este proprietarul și, deci, paznicul juridic al câinilor fără stăpân aflați în locuri publice din localitate. Este irelevant de unde provin acești câini (pădure, alte localități). Odată ajunși pe domeniul public, gestionarea lor intră în sarcina autorității locale.
- Vinovăția (culpa): Fapta ilicită a UAT-ului a constat în omisiune. Instanța a reținut că, la data incidentului, contractul de ecarisaj al primăriei expirase, iar unul nou nu fusese încă încheiat. Această pasivitate constituie o încălcare a “obligației de mijloace” pe care statul o are pentru a proteja siguranța cetățenilor, conform jurisprudenței CEDO. Argumentul bazat pe o opinie separată dintr-o cauză CEDO a fost respins, deoarece doar deciziile majoritare sunt obligatorii.
- Probele: Criticile privind administrarea probelor (legătura de cauzalitate) au fost respinse ca fiind chestiuni de temeinicie (evaluare a faptelor), care nu pot fi reanalizate în recurs, cale de atac ce vizează doar nelegalitatea.
Analiza recursului reclamantei
ÎCCJ a admis recursul reclamantei, considerându-l întemeiat:
- Depășirea limitelor apelului: Instanța supremă a confirmat că instanța de apel a încălcat principiul tantum devolutum quantum appellatum (“se devoluează atât cât s-a apelat”). Deoarece UAT-ul a contestat în apel doar existența vinovăției sale, și nu cuantumul daunelor, Curtea de Apel nu avea dreptul să analizeze și să reducă suma acordată de prima instanță.
- Nemotivarea corespunzătoare: ÎCCJ a constatat că decizia de apel nu a explicat în mod convingător de ce a redus daunele și nu a analizat în profunzime argumentele reclamantei privind gravitatea prejudiciului. O motivare superficială echivalează cu o necercetare a fondului și atrage nulitatea hotărârii.
Soluția finală
În lumina acestor considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat următoarea soluție:
- Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul UAT.
- Admite recursul declarat de reclamantă.
- Casează (anulează) decizia Curții de Apel.
- Trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.
În rejudecare, Curtea de Apel va fi obligată să respecte dezlegările ÎCCJ: va porni de la premisa că răspunderea pârâților este stabilită și nu va putea reduce cuantumul daunelor sub cel acordat de prima instanță (20.000 lei). Instanța de apel va trebui să analizeze exclusiv apelul reclamantei, care vizează majorarea daunelor morale, și să ofere o motivare solidă pentru soluția pe care o va pronunța.
