În lumea dreptului procesual penal, regulile de competență asigură că un dosar este judecat de instanța potrivită, stabilită de lege. O situație deosebit de interesantă apare atunci când competența este determinată de o calitate specială a inculpatului (de exemplu, senator, deputat, judecător), iar acesta își pierde respectiva calitate pe parcursul procesului.

Articolul de față analizează o speță recentă soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), care aduce clarificări esențiale privind competența după calitatea persoanei, efectele trimiterii unui dosar la rejudecare și condițiile în care instanța supremă își poate menține sau, dimpotrivă, pierde competența de a judeca o cauză.

I.C.C.J., Secția penală, sentinţa nr. 167 din 05 mai 2020

Hotărârea analizată, pronunțată de Secția Penală a ÎCCJ, pune în discuție o excepție de necompetență invocată din oficiu de către instanță. Principala problemă de drept vizează stabilirea instanței competente să judece un inculpat care, la momentul trimiterii în judecată, deținea calitatea de deputat, însă și-a pierdut această calitate înainte de finalizarea definitivă a procesului.

Dezbaterea juridică se concentrează pe două axe principale:

Care sunt efectele juridice ale unei decizii de desființare a unei sentințe și trimitere a cauzei spre rejudecare, în special atunci când decizia nu menționează expres ce acte procedurale rămân valabile?
În ce condiții se aplică prorogarea legală a competenței, adică menținerea competenței unei instanțe superioare chiar și după ce inculpatul a pierdut calitatea specială care a atras inițial acea competență?

Obiectul dosarului și solicitările făcute în fața instanței

Obiectul inițial al dosarului a vizat judecarea în primă instanță a inculpatului A., trimis în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni. Datorită calității sale de deputat la momentul sesizării instanței, competența de soluționare a cauzei aparținea Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În faza de rejudecare, după ce o instanță superioară (Completul de 5 Judecători) a anulat prima sentință, instanța (Secția Penală a ÎCCJ), din oficiu, a ridicat și a pus în discuția părților excepția propriei necompetențe materiale după calitatea persoanei.

Starea de fapt relevantă

Inculpatul A. deținea calitatea de deputat în Parlamentul României la data la care a fost trimis în judecată, fapt ce a atras competența după calitatea persoanei a ÎCCJ.
În cursul anului 2016, pe parcursul procesului penal, inculpatul și-a încetat mandatul de deputat.
Dosarul a fost judecat, iar ÎCCJ a pronunțat o primă sentință.
Această sentință a fost atacată cu apel și, prin decizia Completului de 5 Judecători, a fost desființată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe (Secția Penală a ÎCCJ).
Decizia de trimitere spre rejudecare nu a specificat în mod expres care acte procedurale efectuate în primul ciclu procesual rămân valabile.

Temeiurile legale invocate

Instanța și-a fundamentat analiza pe următoarele articole din Codul de procedură penală:

Art. 40 C. proc. pen. – Reglementează competența în primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care judecă, printre altele, infracțiunile săvârșite de senatori și deputați.
Art. 424 alin. (4) C. proc. pen. – Stabilește că, la trimiterea spre rejudecare, decizia trebuie să indice ultimul act procedural valabil. În caz contrar, toate actele procedurale anterioare sunt desființate de drept.
Art. 47 C. proc. pen. – Face distincția între necompetența care atrage nulitatea absolută (când judecă o instanță inferioară celei competente) și cea care atrage nulitatea relativă (când judecă o instanță superioară), aceasta din urmă putând fi invocată doar până la începerea cercetării judecătorești.
Art. 48 C. proc. pen. – Prevede cazurile de prorogare legală a competenței, adică situațiile excepționale în care o instanță rămâne competentă chiar dacă inculpatul și-a pierdut calitatea specială.

Argumentele instanței (invocate din oficiu)

Deoarece excepția a fost ridicată din oficiu, argumentația aparține în totalitate instanței de rejudecare. Logica instanței a fost următoarea:

Decizia de trimitere la rejudecare nu a salvat niciun act procedural.
Conform art. 424 alin. (4) C. proc. pen., acest lucru înseamnă că toate actele efectuate anterior, inclusiv citirea actului de sesizare, sunt desființate de drept.
Prin urmare, rejudecarea trebuie să înceapă de la momentul imediat următor finalizării procedurii de cameră preliminară.
Excepția necompetenței unei instanțe superioare poate fi invocată până la începerea cercetării judecătorești. Deoarece rejudecarea pornește de la zero, această condiție este îndeplinită.
Inculpatul nu mai are calitatea de deputat.
Trebuie verificat dacă se aplică prorogarea legală a competenței conform art. 48 C. proc. pen.

Istoricul speței

Parcursul procesual al dosarului a fost unul sinuos:

Sesizarea Instanței: Parchetul a sesizat ÎCCJ, competentă datorită calității de deputat a inculpatului.
Procedura de Cameră Preliminară: Legalitatea sesizării instanței a fost confirmată printr-o încheiere definitivă.
Prima Judecată: Dosarul a fost judecat pe fond de Secția Penală a ÎCCJ, care a pronunțat o sentință.
Apelul: Sentința a fost atacată cu apel la Completul de 5 Judecători al ÎCCJ.
Decizia de Casare cu Trimitere: Completul de 5 Judecători a admis apelul, a desființat sentința și a dispus rejudecarea cauzei de către aceeași instanță de fond (Secția Penală).
Rejudecarea: La primul termen al rejudecării, instanța a invocat din oficiu propria necompetență.

Motivarea instanței actuale

Instanța de rejudecare (Secția Penală a ÎCCJ) și-a construit decizia pe o analiză meticuloasă a efectelor juridice ale desființării sentinței anterioare.

Efectul desființării totale

Principalul argument a fost impactul art. 424 alin. (4) C. proc. pen. Deoarece instanța de apel nu a specificat în mod clar și direct (expressis verbis) care acte procedurale rămân valabile, legea prevede o sancțiune drastică: desființarea de drept a tuturor actelor procedurale. Aceasta include nu doar hotărârea, ci și încheierile de ședință, declarațiile, administrarea probelor și, crucial pentru speță, actul procedural al citirii actului de sesizare.

Procesul a fost, practic, “resetat” la stadiul de după finalizarea camerei preliminare, care rămăsese definitivă.

Analiza prorogării legale de competență

Odată stabilit că procesul se reia, iar inculpatul nu mai avea calitatea de deputat, instanța a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile de la art. 48 alin. (1) C. proc. pen. pentru a-și menține competența. Aceste condiții sunt alternative:

Fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului. Instanța a analizat acuzațiile și a constatat că faptele pentru care era judecat inculpatul nu aveau o legătură directă cu exercitarea atribuțiilor sale de deputat. Prin urmare, această condiție nu era îndeplinită.
S-a dat citire actului de sesizare a instanței. Deși în primul ciclu procesual acest act avusese loc, efectul desființării totale a fost că și acest moment procedural a fost anulat. În stadiul actual al rejudecării, citirea actului de sesizare nu avusese încă loc. Citirea actului de sesizare este o măsură procesuală esențială, care marchează aducerea publică la cunoștință a acuzațiilor. Fără acest pas, a doua condiție pentru prorogarea competenței nu putea fi considerată îndeplinită.

Deoarece niciuna dintre cele două condiții pentru prorogarea legală a competenței nu era întrunită, competența după calitatea persoanei a ÎCCJ a încetat să mai existe.

Soluția finală

În lumina acestor considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția de necompetență după calitatea persoanei, pe care a invocat-o din oficiu.

Instanța a constatat că, în lipsa calității speciale a inculpatului și în absența unor motive de prorogare legală, competența de judecare a cauzei revine instanței competente conform dreptului comun, respectiv Tribunalului B.

În consecință, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului B, unde procesul va fi reluat. Această decizie subliniază importanța respectării riguroase a normelor de competență și demonstrează că acestea nu pot fi menținute în mod artificial, ci doar în cazurile strict și expres prevăzute de lege.