Linia fină dintre o cheltuială necesară dezvoltării afacerii și o cheltuială considerată nedeductibilă de către organele de control poate genera dispute costisitoare și de lungă durată. Deductibilitatea cheltuielilor și exercitarea corectă a dreptului de deducere a TVA nu sunt doar concepte contabile, ci piloni esențiali ai sănătății financiare a oricărei companii.

Articolul de față își propune să analizeze o decizie recentă și relevantă a Curții de Apel Timișoara, care tranșează un litigiu complex de contencios administrativ și fiscal. Vom explora, pas cu pas, argumentele părților, raționamentul judecătorilor și soluția finală, pentru a oferi antreprenorilor și managerilor o perspectivă practică asupra modului în care instanțele interpretează legislația fiscală și, mai ales, asupra importanței documentării corecte a operațiunilor economice.

Obiectul dosarului

La baza litigiului s-a aflat o acțiune în contencios administrativ fiscal, prin care o societate comercială (denumită în continuare “reclamanta” sau “contribuabilul”) a solicitat instanței de judecată anularea parțială a două acte administrative fiscale:

Decizia de soluționare a contestației, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (DGRFP), prin care i-a fost respinsă în mare parte plângerea administrativă.
Decizia de impunere, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice (AJFP) în urma unei inspecții fiscale, prin care i-au fost stabilite obligații de plată suplimentare.

Concret, societatea a contestat suma totală de 279.368 lei, reprezentând impozit pe profit suplimentar (137.261 lei) și taxă pe valoarea adăugată (TVA) suplimentară (142.107 lei), sume pe care organele fiscale le-au considerat datorate bugetului de stat.

Starea de fapt relevantă

În urma unei inspecții fiscale care a vizat perioada 01.01.2015 – 31.07.2020, organele fiscale au emis un Raport de Inspecție Fiscală și, ulterior, o Decizie de Impunere, stabilind în sarcina societății obligații fiscale suplimentare în valoare totală de 446.939 lei.

Contribuabilul a fost de acord cu o parte din constatări, dar a contestat sumele aferente următoarelor categorii de cheltuieli, pe care organele fiscale le-au considerat nedeductibile:

Amortizarea a două platforme betonate, construite de societate în anii 2015 și 2017 pe un teren proprietate personală, esențiale pentru activitatea de depozitare și comerț cu cereale.
Cheltuieli cu diverse materiale de construcții (beton, țiglă, cherestea etc.) și închirierea de utilaje (nacele, macarale), considerate de fisc ca nefiind justificate.
Cheltuieli cu reparația și întreținerea instalației electrice, despre care fiscul a susținut că ar fi fost efectuate în beneficiul unei alte societăți (afiliate) și ar fi trebuit refacturate.
Cheltuieli aferente diferențelor de cântar, rezultate în urma operațiunilor de încărcare-descărcare a cerealelor, pe care fiscul le-a asimilat perisabilităților și le-a considerat nejustificate documentar.

Temeiurile legale invocate

Disputa s-a purtat în jurul interpretării și aplicării unor articole cheie din legislația fiscală, în principal din Legea nr. 571/2003 (vechiul Cod Fiscal) și Legea nr. 227/2015 (noul Cod Fiscal):

Art. 21 și Art. 25 (Cheltuieli deductibile): Aceste articole stabilesc regula fundamentală conform căreia sunt deductibile “cheltuielile efectuate în scopul desfășurării activității economice”.
Art. 24 și Art. 28 (Amortizarea fiscală): Reglementează recuperarea fiscală a costului mijloacelor fixe prin deducerea amortizării.
Art. 146 și Art. 297 (Dreptul de deducere a TVA): Consacră principiul neutralității TVA, permițând persoanelor impozabile să deducă TVA-ul aferent achizițiilor destinate operațiunilor taxabile.
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE): Deciziile CJUE sunt obligatorii și au fost invocate în special în materia TVA, subliniind că dreptul de deducere nu poate fi refuzat în lipsa unor dovezi clare de fraudă sau abuz.
Principiul certitudinii impunerii și obligația de motivare a actului fiscal: Organul fiscal are obligația de a-și motiva decizia pe bază de probe și de a stabili în mod clar și neechivoc sarcina fiscală.

Argumentele părților implicate

Argumentele societății reclamante (Contribuabilul)

Platformele betonate: A susținut că investițiile au fost realizate pe terenul propriu, erau absolut necesare pentru activitatea sa economică (acces camioane, încărcare/descărcare) și a prezentat contracte, procese-verbale de recepție și facturi. A argumentat că lipsa autorizației de construire este o problemă de natură contravențională, care nu anulează realitatea economică a investiției și nu afectează deductibilitatea fiscală.
Materiale și utilaje: A reclamat că organul fiscal nu a identificat în mod concret, în actele de control, care anume facturi sunt respinse de la deducere, încălcând astfel dreptul la apărare și principiul certitudinii impunerii. A arătat că achizițiile erau necesare pentru reparații curente la silozuri și la sediul administrativ.
Instalația electrică: A dovedit cu contracte și procese-verbale că lucrările au fost efectuate pentru imobilele folosite în activitatea sa (fie proprietate, fie închiriate cu clauză contractuală ce punea reparațiile în sarcina sa). A subliniat că facturile de la prestator erau fără TVA, deci nu se putea pune problema colectării unui TVA la o refacturare ipotetică.
Diferențele de cântar: A argumentat că acestea nu sunt perisabilități, ci erori de măsurare care se încadrează în marjele de toleranță prevăzute de Normele de Metrologie Legală, fiind o consecință directă și inevitabilă a volumului mare de tranzacții.

Argumentele organelor fiscale (Pârâtele)

Platformele betonate: Au considerat cheltuielile nedeductibile pe motiv că societatea nu a putut justifica necesitatea lor și nu a prezentat autorizație de construire. Au creat confuzie, susținând eronat că platformele ar fi fost închiriate de la o altă firmă.
Materiale și utilaje: Au afirmat, în mod generic, că societatea nu a dovedit că achizițiile au fost făcute în scopul activității economice și că nu a prezentat “rapoarte de necesitate”.
Instalația electrică: Au susținut că lucrările au fost efectuate în beneficiul unei societăți afiliate și că reclamanta avea obligația să refactureze costurile și să colecteze TVA aferentă.
Diferențele de cântar: Au încadrat greșit aceste diferențe în categoria perisabilităților și au respins deductibilitatea pe motiv că societatea nu a prezentat documente justificative pentru fiecare pierdere în parte.

Istoricul Speței

Inspecția Fiscală: AJFP emite Decizia de Impunere, stabilind obligații suplimentare.
Contestația Administrativă: Societatea depune contestație la DGRFP, care este respinsă în cea mai mare parte.
Prima Instanță (Tribunalul): Societatea atacă decizia în instanță. Tribunalul admite în parte acțiunea, anulând obligațiile fiscale aferente amortizării platformelor betonate, dar menținând restul obligațiilor stabilite de fisc.
Recurs (Curtea de Apel): Nemulțumite de soluția tribunalului, atât societatea, cât și organele fiscale au declarat recurs, fiecare contestând partea din hotărâre care îi era nefavorabilă.

Motivarea instanței actuale (Curtea de Apel)

Curtea de Apel a procedat la o analiză detaliată a fiecărui capăt de cerere, ajungând la concluzii diferite față de prima instanță pe anumite aspecte.

Referitor la platformele betonate: Curtea a confirmat raționamentul tribunalului. A reținut că investițiile au fost făcute de reclamantă pe terenul său, pentru scopul activității sale. A subliniat corect că lipsa autorizației de construire nu este un motiv pentru a nega deductibilitatea fiscală a unei cheltuieli reale și necesare activității economice. Recursul organelor fiscale pe acest punct a fost respins.
Referitor la materiale de construcții și închirieri de utilaje: Aici, Curtea de Apel a reformat soluția primei instanțe, dând dreptate societății. Raționamentul a fost unul procedural, dar de o importanță capitală: organele fiscale nu și-au motivat corespunzător decizia. Prin neindicarea exactă a facturilor respinse, au încălcat principiul certitudinii impunerii și dreptul la apărare al contribuabilului. Curtea a reamintit că sarcina probei unei fraude sau a unui abuz revine fiscului, iar simplele suspiciuni nesusținute de dovezi nu pot anula un drept fundamental, cum este cel de deducere.
Referitor la instalația electrică: Curtea a admis și aici argumentele societății. A constatat că lucrările erau justificate de activitatea economică, iar obligația de refacturare nu exista. Mai mult, a taxat eroarea organelor fiscale care au impus colectarea unui TVA de 7.790 lei, în condițiile în care facturile primite de societate de la prestator erau emise în regim de scutire, deci fără TVA.
Referitor la diferențele de cântar: Pe acest punct, Curtea de Apel a menținut soluția primei instanțe, în favoarea organelor fiscale. A considerat că, deși există marje de eroare tolerate metrologic, societatea avea obligația de a documenta analitic, pentru fiecare operațiune în parte, diferențele constatate. Prezentarea unor sume globale, fără documente justificative detaliate, nu a fost suficientă pentru a proba încadrarea în limitele legale și, prin urmare, deductibilitatea acestor cheltuieli a fost respinsă corect.

Soluția finală

În baza acestor considerente, Curtea de Apel a pronunțat următoarea soluție:

A respins recursul organelor fiscale ca nefondat.
A admis recursul societății reclamante.
A casat în parte sentința tribunalului și, rejudecând, a anulat actele administrative fiscale și pentru următoarele sume:
- 59.692 lei impozit pe profit și 65.561 lei TVA, aferente materialelor de construcții și închirierilor de utilaje.
- 7.790 lei TVA, stabilită eronat pentru lucrările la instalația electrică.
A menținut soluția de respingere a deductibilității pentru cheltuielile cu diferențele de cântar.
A obligat organele fiscale la plata cheltuielilor de judecată către societate, proporțional cu pretențiile admise.

Hotărâre conținut integral

Hotarâre nr. 1006/2024 din 24.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cod RJ 62846d567 (https://www.rejust.ro/juris/62846d567)

Document finalizat

Cod ECLI ECLI:RO:CATIM:2024:016.######

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Dosar nr. ####/108/2021*

Opetaror-2928

DECIZIA CIVILĂ NR. ####

ŞEDINŢA ####### DIN 24.10.2024

INSTANŢA CONSTITUITĂ DIN:

PREŞEDINTE: ######-###### #######

JUDECĂTOR: ####### #####

JUDECĂTOR: ##### #######

GREFIER: ####### ####

Pe rol fiind pronunţarea asupra recursurilor formulate de recurenta- reclamantă SC ############ ###### SA şi recurentele pârâte Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara şi Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice ####, împotriva Sentinţei civile nr. ####/12 decembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. ####/108/2021* de Tribunalul ####, în cauza având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal

Dezbaterile şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la termenul din data de 27.09.2024, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată la care instanţa a amânat succesiv pronunţarea, iniţial pentru data de 10.10.2024, iar apoi pentru data de astăzi, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului declarat, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. ####/12 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. ####/108/2021*, Tribunalul #### a admis în parte acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamantul SC ############ ###### SRL, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timișoara şi Serviciul de Soluţionare Contestaţii din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, precum şi cu pârâtul Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice ####, având ca obiect anulare act administrativ fiscal.

A anulat în parte soluţia de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei administrative formulate de reclamantă prin Decizia nr. ###/26.05.2021, emisă de pârâtul DGRFP Timișoara-Serviciul Soluţionare Contestaţii, pentru suma de 52.509 lei, reprezentând impozit pe profit-11.572 lei şi TVA-40.937 lei, şi a menţinut soluţia de respingere din decizia menţionată pentru suma de 226.859 lei, reprezentând impozit pe profit-125.689 lei şi TVA-101.170 lei.

A anulat în parte decizia de impunere privind obligaţii fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, F-AR 525/16.12.2020, emisă de pârâtul Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice ####, pentru suma de 52.509 lei, reprezentând impozit pe profit-11.572 lei şi TVA-40.937 lei, şi a exonerat reclamanta de obligaţia de plată a acestei sume.

A respins acţiunea reclamantei pentru restul obligaţiilor fiscale suplimentare, în sumă de 226.859 lei.

A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 7000 lei, cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara şi Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice ####, precum şi recurenta-reclamantă SC ############ ###### SA.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte sentinţei civile atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii în contencios administrativ formulate de ############ ###### SRL, cu consecinţa menţinerii Deciziei nr. ###/26.05.2021 emise de Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul DGRFP Timișoara și a Deciziei de Impunere nr. F-AR 525/16.12.2020 emisă de Inspecţie Fiscala din cadrul AJFP ####,

În motivarea recursului, a arătat că prin sentinţa recurată, prima instanţă, omiţând probatoriul depus la dosar, precum şi apărările şi obiecțiunile formulate de recurentă, a pronunţat o hotărâre nelegală în acest sens.

În esenţă, consideră că hotărârea atacată, în mod greşit, se întemeiază în totalitate pe argumentele prezentate de reclamată, argumente/concluzii care au fost bazate (parţial) pe reţinerea unor stări de fapt neconforme cu realitatea, precum şi pe interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în speţă, drept pentru care consideră că în prezentul recurs, în primul rând, dispoziţia referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material îşi găseşte aplicabilitatea.

În acest sens, având în vedere argumentaţiile reţinute de instanţa de fond (raportate la motivele expuse prin apărările formulate şi probatoriul depus, apreciază că prin hotărârea recurată, s-a făcut o apreciere greşită atât a probatoriului, cât şi o aplicare greşită a normelor de drept material invocate, (raportate la probatoriul aflat la dosarul cauzei), regăsindu-se astfel, în acest caz şi incidenţa dispoziţiei prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de Procedură Civilă.

În acelaşi sens, critică hotărârea atacată şi prin prisma neluării în considerare a motivelor şi probatoriului administrat, prima instanţa reţinând în mod nejustificat doar concluziile reclamantei.

##### în vedere ca recursul din prezentul dosar este unul ce vizează o hotărâre pronunţată de o instanţă de contencios administrativ, în condiţiile şi cu regulile procedurale stabilite de Legea contenciosului administrativ, lege specială în materie, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea 554/2004: 1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, in termen de 15 zile de la comunicare.

(2) Recursul suspendă executarea şi se judecă de urgenţă.

(3) în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât §1 la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. în cazul in care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond.

Aşadar, reţine faptul că hotărârea instanţei de contencios administrativ este atacabilă în condiţiile dispoziţiilor legale speciale citate, hotărârile vizând contenciosul administrativ fiind supuse doar căii de atac a recursului, legiuitorul stabilind faptul că aceste hotărâri sunt pronunţate fără drept de apel.

Fiind direct supuse recursului, rezultă, fără dubiu, faptul că hotărârilor instanţelor de contencios administrativ nu li se aplică dispoziţiile generale ale art. 488 C.pr.civ., ci dispoziţiile legii speciale, a contenciosului administrativ.

Or, potrivit dispoziţiilor speciale mai sus citate, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs va proceda la rejudecarea litigiului în fond. Aşadar, procedând la o nouă judecată de fond, instanţei de recurs i se aplică atât dispoziţiile legii speciale, cât şi cele ale art. 476 şi 477 din C.pr.civ., cu privire la apel, instanţa de recurs în cauzele de contencios administrativ nefiind limitată la motivele stabilite de art. 488 C.pr.civ.

În aceste condiţii, apreciază că, prima instanţă, în virtutea motivării sumare a hotărârii atacate, apreciază în mod nejustificat că actele administrative emise de pârâte sunt netemeinice şi nelegale.

În condiţiile omiterii unor aspecte esenţiale evocate prin întâmpinare şi rezultate din înscrisurile dosarului administrativ depus la dosarul cauzei, precum şi a interpretării subiective a normelor legale aplicabile, în vederea rejudecării în fond, subliniază următoarele:

În fapt, prin Sentinţa civila nr. ####/12.12.2023 pronunţată în dosar nr. ####/108/2021*, Tribunalul #### a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulata de ############ ###### SRL şi a anulat în parte Decizia nr. ###/26.05.2021 emisă de Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul DGRFP Timișoara şi a Decizia de Impunere nr. F-AR 525/16.12.2020 emisă de Inspecţie Fiscala din cadrul AJFP #### pentru suma de 52.509 lei reprezentând 11.572 lei impozit pe profit si 40.937 lei TVA, respingând în rest acţiunea.

Soluţia pronunţată de Tribunalul #### este în parte netemeinică şi nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile în speţă, după cum va arăta în continuare (art. 488 pct. 8 Cod procedura civila).

##### instanţă a reţinut în mod greşit caracterul nedeductibil al cheltuielilor în sumă de 30.784,65 lei aferent amortizării platformelor, (pag. 49 din sentinţa civilă, penultim alineat).

De asemenea a mai arătat Tribunalul #### faptul că în contradicţie cu cele reţinute de organul fiscal, a constatat că reclamantul a încheiat contractul de lucrări nr. 225/08.05.2015 pentru platforma din 2015 (preţul lucrării fiind de 119.325,5 lei la care se adaugă materialele achiziționate în cuantum de 35.862,77 lei. (pag 49 din sentinţa civilă atacată, alineat ultim).

În ceea ce priveşte platforma din anul 2017, prima instanţa retine că a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. 15/06.11.2017 (pag. 50 alin 1 din sentinţa civila). Tot în acelaşi loc reține prima instanţă faptul că în anul 2018 a fost încheiat un contract de închiriere pentru aceste bunuri cu ############ ########## SRL.

A mai reţinut prima instanţa că existenţa contractului de închiriere pentru aceste bunuri începând cu anul 2018 nu poate constitui o cauza de înlăturare a dreptului reclamantului de a deduce amortismentul cu propriile investiţii în bunuri, greşit reţinute ca fiind închiriate de la cealaltă societate. Conform contractelor şi facturilor menţionate, platformele betonate reprezintă investiţii ale reclamantei şi, potrivit art. 21 alin. 3 lit. i şi art. 24 din Legea 571/2003, dar şi art. 25 alin. 3 lit. i şi art. 28 din Legea 227/2015, aceasta avea dreptul să deducă amortizarea investiţiilor în cele două platforme betonate realizate în scopul asigurării intrării autovehiculelor de transport, încărcării şi descărcării acestora, necesară depozitării şi comerţului cu cereale şi produse derivate activităţi economice desfăşurate de reclamantă.

S-a reţinut de Tribunalul #### că lipsa autorizaţiilor de construire poate atrage sancţiuni contravenţionale pentru reclamantă, dar nu poate conduce la ignorarea investiţiilor realizate de aceasta în scopul desfăşurării activităţii, admiţând acţiunea reclamantei în privinţa cheltuielilor nedeductibile aferente celor două platforme, în sumă de 30.784,65 lei.

În ceea ce priveşte reţinerea de către prima instanţa a faptului ca reclamantul deţine contract de lucrări si prestări servicii pentru cele doua platforme betonate, arată că prima instanţă greşit a reţinut că aceste prestări de servicii şi aceste lucrări au fost realizate pentru reclamantă. Atât în timpul controlului, cât şi în fata primei instanţe, a arătat faptul că societatea nu a făcut dovada necesităţii prestării acestor servicii în scopul activităţii desfăşurate.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că sunt respectate prevederile art. 21 si 24 din Legea nr. 571/2003, precum şi art. 25 si 28 din Legea nr. 227/2015. Aceste texte legale prevăd următoarele: “Art. 21 (4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:

m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii şi pentru care nu sunt încheiate contracte;”.

Mai mult, în explicitarea prevederilor legale mai sus menţionate, legiuitorul a stipulat la pct.48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr.44/ 2004, cu modificările şi completările ulterioare, următoarele:

48. Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

– serviciile trebuie să fie efectiv prestate, sa fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare;

– contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.”

Art. 25 – Cheltuieli

(1) Pentru determinarea rezultatului fiscal sunt considerate cheltuieli deductibile cheltuielile efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare, precum şi taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile patronate şi organizaţiile sindicale.”

##### instanţă nu analizează deloc condiţia prevăzuta de art. 21 din Legea nr. 571/2003 referitoare la “necesitatea cheltuielilor”. De asemenea, nu analizează nici cerinţa prevăzută de art. 25 din Legea nr. 227/2015, în sensul de a verifica dacă acele cheltuieli sunt “in scopul desfăşurării activităţii economice”.

Nu există în cuprinsul hotărârii nicio singură motivaţie în legătură cu condiţiile prevăzute de art. 21 si 25 din Codul Fiscal cele pe care le-a indicat şi subliniat mai sus.

##### instanţă a analizat cheltuielile doar din prisma existentei celor doua platforme betonate, însă legea mai indică că pentru ca acele cheltuieli să fie deductibile mai trebuie să fie şi necesare şi efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice.

#### în timpul inspecţiei fiscale şi nici măcar în fata instanţei de judecată reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada necesităţii lucrărilor la platforma betonată şi nici faptul că aceste lucrări au fost făcute în scopul desfăşurării activităţii economice.

Neexistând cele două condiţii obligatorii (dovedirea necesităţii cheltuielilor şi dovedirea ca aceste cheltuieli sunt în scopul desfăşurării economice) prima instanţă în mod greşit a arătat că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 21 și 25 din Legea nr. 571/2003, respectiv din Legea nr. 227/2015.

#### locul prestărilor de servicii nu este indicat în mod clar şi nu a fost analizat în mod corect de către prima instanţă. Motivarea hotărârii judecătoreşti prin aceea că lipsa autorizaţiilor de construcţie are doar o consecinţa contravenţională şi nu are efect asupra deductibilității operaţiunilor nu poate fi luata în considerare. Tocmai de aceea este nevoie de autorizaţii de construcţie și de respectarea legislaţiei, pentru ca organele statului să poată identifica în mod clar şi fără echivoc o anumită operaţiune pentru care un contribuabil solicită ca statul să îl scutească sau sa îi restituie sume de bani.

Hotărârea primei instanţe nu observă nici ca cele doua platforme betonate nu au fost realizate în scopul desfăşurării activităţii reclamantei ############ ###### SRL, întrucât acestea au fost înstrăinate către ############ ########## SRL, o altă societatea comercială. Nu ar fi prima dată când ############ ###### SRL realizează prestări de servicii pentru ############ ########## SRL. ##### instanţă nu a observat că, de exemplu, tot pentru cele două platforme au fost realizate cheltuieli cu infrastructura instalaţiilor electrice de către ############ ###### SRL, deşi bunul aparţinea ############ ########## SRL, iar la întrebarea organelor de inspecţie fiscală în care s-au cerut lămuriri cu privire la persoana pentru care s-au făcut acele lucrări, reprezentanta reclamantei a arătat ca “Lucrările de construcţii au fost executate pentru infrastructura electrică aferentă noului terminal intermodal deţinut de Trnasylvania Properties. S-a emis facturarea către Properties.”

În sprijinul celor arătate, invocă anexa 5 de la Decizia de Impunere, înscris care, deşi a fost depus în fata primei instanţe, aceasta nu a ţinut seama de el, prin urmare, nu a fost analizat de Tribunalul #### în corelare cu celelalte probe existente la dosar.

Aşa cum lucrările pentru infrastructura electrică au fost realizate de către reclamantă, deşi beneficiara a fost altă societate, tot aşa şi lucrările de la cele două platforme betonate au fost realizate pentru altă societate decât reclamanta, neexistând la dosar vreo dovadă în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 21 si 25 din Codul Fiscal.

Acest înscris de care a făcut vorbire mai sus (Anexa 5) reprezintă o dovadă a faptului ca prima instanţa trebuia să observe că era necesar să se demonstreze de către reclamantă pentru cine au fost făcute cele doua platforme betonate, dacă erau necesare acele cheltuieli cu platformele betonate și care sunt activităţile economice aducătoare de venituri pentru reclamantă, precum și să se identifice în mod clar și fără echivoc unde au fost realizate cele doua platforme.

În ceea ce priveşte TVA-ul, aceste aspecte sunt şi mai clare, întrucât art. 146 din Legea nr. 571/2003 obligă pe contribuabil să facă dovada că serviciul a fost prestat în beneficiul său.

Art. 146. “(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost oh urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin.(5);”

De asemenea, Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare în anul 2016, stipulează:

„ART. 297 Sfera de aplicare a dreptului de deducere

(1) Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei. (…)

(4) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile;”

Şi aceste texte legale au fost aplicate în mod greşit de prima instanţă, care nu a analizat daca cele două platforme betonate au fost realizate în beneficiul reclamantului, şi nici dacă cele două platforme sunt realizate în folosul operaţiunilor taxabile.

##### instanţă a pronunţat, astfel, o hotărâre judecătorească cu interpretarea greşită a normelor de drept material referindu-ne aici atât la art. 21 din Legea nr. 571/2003 şi art. 25 din Legea nr. 227/2015 (cu privire la impozitul pe profit), cat și la prevederile art. 146 din Legea nr. 571/2003 şi art. 297 din ######## (cu privire la TVA).

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei civile atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate, cu consecinţa menţinerii în întregime a actelor administrative emise de organele fiscale.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488, alin. 1, pct. 8, art. 498, alin. 1 din Codul de procedură civilă, art. 20, alin. 3, teza întâi din Legea nr. 554/2004 republicată, precum şi textele legale mai sus invocate.

Recurenta pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice ####, a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte sentinţei civile atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii în contencios administrativ formulată de ############ ###### SRL, cu consecinţa menţinerii Deciziei nr. ###/26.05.2021 emisă de Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul DGRFP Timișoara şi a Deciziei de Impunere nr. F-AR 525/16.12.2020 emise, de Inspecţia Fiscală din cadrul AJFP ####.

În motivarea recursului arată că soluţia pronunţată de Tribunalul #### este în parte netemeinică şi nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile în speţă, după cum va arăta în continuare (art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă).

##### instanţa a arătat în hotărârea pe care o recurează că a reţinut în mod greşit caracterul nedeductibil al cheltuielilor în sumă de 30.784,65 lei aferent amortizării platformelor, (pag. 49 din sentinţa civilă, penultim alineat).

De asemenea a mai arătat Tribunalul #### faptul că, în contradicţie cu cele reţinute de organul fiscal, a constatat că reclamantul a încheiat contractul de lucrări nr. 225/08.05.2015 pentru platforma din 2015 (preţul lucrării fiind de 119.325,5 lei la care se adaugă materialele achiziționate în cuantum de 35.862,77 lei (pag 49 din sentinţa civilă atacată, alineat ultim).

În ceea ce priveşte platforma din anul 2017, prima instanţa retine că a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. 15/06.11.2017(pag. 50 alin 1 din sentinţa civilă). Tot în acelaşi loc retine prima instanţă faptul că în anul 2018 a fost încheiat un contract de închiriere pentru aceste bunuri cu ############ ########## SRL.

A mai reţinut prima instanţă că existenţa contractului de închiriere pentru aceste bunuri, începând cu anul 2018, nu poate constitui o cauză de înlăturare a dreptului reclamantului de a deduce amortismentul cu propriile investiţii în bunuri, greşit reţinute ca fiind închiriate de la cealaltă societate. Conform contractelor şi facturilor menţionate, platformele betonate reprezintă investiţii ale reclamantei şi, potrivit art. 21 alin. 3 lit. i şi art. 24 din Legea 571/2003, dar şi ale art. 25 alin. 3 lit. i şi art. 28 din Legea 227/2015, aceasta avea dreptul să deducă amortizarea investiţiilor în cele două platforme betonate realizate în scopul asigurării intrării autovehiculelor de transport, încărcării şi descărcării acestora, necesară depozitării şi comerţului cu cereale şi produse derivate activităţi economice desfăşurate de reclamantă.

S-a reţinut de Tribunalul #### că lipsa autorizaţiilor de construire poate atrage sancţiuni contravenţionale pentru reclamantă, dar nu poate conduce la ignorarea investiţiilor realizate de aceasta în scopul desfăşurării activităţii, admiţând acţiunea reclamantului în privinţa cheltuielilor nedeductibile aferente celor două platforme în sumă de 30.784,65 lei.

În ceea ce priveşte reţinerea de către prima instanţă a faptului ca reclamantul deţine contract de lucrări şi prestări servicii pentru cele douș platforme betonate, arată că prima instanţă greşit a reţinut că aceste prestări de servicii si aceste lucrări au fost realizate pentru reclamant. Atât în timpul controlului, cât şi în faţa primei instanţe, a arătat faptul că societatea nu a făcut dovada necesităţii prestării acestor servicii în scopul activităţii desfăşurate.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că sunt respectate prevederile art. 21 si 24 din Legea nr. 571/2003, precum şi art. 25 si 28 din Legea nr. 227/2015.

Aceste texte legale prevăd următoarele:

“Art. 21 (4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:

48. Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

– serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare;

– contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.

Art. 25 – Cheltuieli

##### instanţa nu analizează deloc condiţia prevăzuta de art. 21 din Legea nr. 571/2003 referitoare la “necesitatea cheltuielilor”. De asemenea, nu analizează nici cerinţa prevăzuta de art. 25 din Legea nr. 227/2015 în sensul de a verifica dacă acele cheltuieli sunt “în scopul desfăşurării activităţii economice”.

Nu există în cuprinsul hotărârii nicio singura motivaţie în legătura cu condiţiile prevăzute de art. 21 si 25 din Codul Fiscal pe care le-a indicat și subliniat mai sus.

##### instanţă a analizat cheltuielile doar din prisma existenței celor două platforme betonate, însă legea mai indică și faptul că pentru ca acele cheltuieli să fie deductibile, mai trebuie să fie şi necesare și efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice.

#### în timpul inspecţiei fiscale şi nici măcar în faţa instanţei de judecată, reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada necesităţii lucrărilor la platforma betonată, şi nici faptul că aceste lucrări au fost făcute în scopul desfăşurării activităţii economice.

Neexistând cele două condiţii obligatorii (dovedirea necesităţii cheltuielilor şi dovedirea că aceste cheltuieli sunt în scopul desfăşurării economice), prima instanţă în mod greşit a arătat că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 21 si 25 din Legea nr. 571/2003, respectiv din Legea nr. 227/2015.

#### locul prestărilor de servicii nu este indicat în mod clar şi nu a fost analizat în mod corect de către prima instanţa. Motivarea hotărârii judecătoreşti prin aceea că lipsa autorizaţiilor de construcţie are doar o consecinţă contravenţională şi nu are efect asupra deductibilității operaţiunilor nu poate fi luată în considerare. Tocmai de aceea este nevoie de autorizaţii de construcţie şi de respectarea legislaţiei, pentru ca organele statului să poată identifica în mod clar şi fără echivoc o anumită operaţiune pentru care un contribuabil solicită ca statul să îl scutească sau să ii restituie sume de bani.

Hotărârea primei instanţe nu observa nici ca cele două platforme betonate nu au fost realizate în scopul desfăşurării activităţii reclamantei ############ ###### SRL, întrucât acestea au fost înstrăinate către ############ ########## SRL, o altă societatea comercială. Nu ar fi prima dată când ############ ###### SRL realizează prestări de servicii pentru ############ ########## SRL. ##### instanţă nu a observat că, de exemplu, tot pentru cele două platforme au fost realizate cheltuieli cu infrastructura instalaţiilor electrice de către ############ ###### SRL, deşi bunul aparţinea ############ ########## SRL, iar la întrebarea organelor de inspecţie fiscală cu privire la persoana pentru care s-au făcut acele lucrări, reprezentantul reclamantei a arătat ca “Lucrările de construcţii au fost executate pentru infrastructura electrică aferentă noului terminal intermodal deţinut de Trnasvlvania Properties. S-a omis facturarea către Properties.”

Depune încă o dată, în sprijinul celor arătate, anexa 5 de la Decizia de Impunere, înscris care, deşi a fost depus în faţa primei instanţe, nu a fost analizat de Tribunalul #### în corelare cu celelalte probe existente la dosar.

Aşa cum lucrările pentru infrastructura electrică au fost realizate de către reclamantă, deşi beneficiara a fost alta societate, tot aşa şi lucrările de la cele doua platforme betonate au fost realizate pentru altă societate decât reclamanta, neexistând la dosar vreo dovadă în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 21 si 25 din Codul Fiscal.

Acest înscris de care a făcut vorbire mai sus (Anexa 5) reprezintă o dovada a faptului ca prima instanţă trebuia să observe că era necesar să se demonstreze de către reclamantă pentru cine au fost făcute cele două platforme betonate, dacă erau necesare acele cheltuieli cu platformele betonate şi care sunt activităţile economice aducătoare de venituri pentru reclamantă, precum și să se identifice în mod clar şi fără echivoc unde au fost realizate cele două platforme.

În aceea ce priveşte TVA-ul, aceste aspecte sunt şi mai clare indicate, iar art. 146 din Legea nr. 571/2003 obligă pe contribuabil să facă dovada că serviciul a fost prestat în beneficiul său.

Art. 146. “(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin.(5);”

De asemenea, Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, in vigoare în anul 2016, stipulează:

„ART. 297 Sfera de aplicare a dreptului de deducere (1) Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei. (…) (4) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile;”

Şi aceste texte legale au fost aplicate în mod greşit de prima instanţă, care nu a analizat dacă cele doua platforme betonate au fost realizate în beneficiul reclamantului, şi nici dacă cele două platforme sunt realizate în folosul operaţiunilor taxabile.

##### instanţă a pronunţat astfel o hotărâre judecătorească cu interpretarea greşită a normelor de drept material, referindu-se aici atât la art. 21 din Legea nr. 571/2003 şi art. 25 din Legea nr. 227/2015 (cu privire la impozitul pe profit), cât şi la prevederile art. 146 din Legea nr. 571/2003 şi art. 297 din ######## (cu privire la TVA).

În drept, a invocat art. 488 pct 8 C.pr.civ., precum şi actele normative invocate.

În apărare, SC ############ ###### SA a formulat întâmpinare la recursurile formulate de Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara şi Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice #### solicitând respingerea lor şi pe cale de consecinţă să se menţină, în parte, hotărârea primei instanţe, în ceea ce priveşte soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată.

SC ############ ###### SA desfăşoară activităţi de depozitare/comercializare a cerealelor, desfăşurându-şi activitatea, în principal, în localitatea ############, nr. 122, #### ####, imobil pe care l-a deţinut, în proprietate, până în data de 03.09.2021. Imobilul învecinat, situat la numărul administrativ 122A, era deţinut în proprietate de Transylvania Properties, fiind închiriat reclamantei.

Anterior vânzării, în anul 2015 şi în anul 2017, reclamanta a edificat două platforme betonate, pe terenul aflat în proprietatea sa.

Pentru realizarea celor două platforme betonate au fost încheiate două contracte de prestări servicii: nr. 225/08.05.2015 şi 15/06.11.2017, fiind întocmite ulterior finalizării construcţiei şi procesele verbale de recepţie a lucrărilor.

Cheltuielile aferente celor două platforme betonate folosite pentru accesul camioanelor, descărcare şi depozitare cereale sunt cheltuieli deductibile, fiind în legătură cu activitatea economică a contribuabilului, care avea dreptul de a deduce amortismentul;

Susţinerile recurentelor: achiziţiile de servicii şi materiale de construcţii necesare pentru realizarea platformei betonate, nu ar fi deductibile deoarece: cele două platforme betonate nu ar fi fost edificate în scopul desfăşurării activităţii economice; nu ar fi fost emisă o autorizaţie de construire, împrejurare care ar prezenta relevanţă; locul prestării serviciilor nu a fost identificat cu claritate.

După cum au reţinut în cadrul opiniei comune cei doi experţi fiscali, reclamanta a prezentat documentele justificative şi a arătat necesitatea acestor investiţii pentru realizarea operaţiunilor impozabile. Astfel:

Pentru realizarea platformei betonate în anul 2015:

Reclamanta a încheiat contractul de execuţie lucrări nr. 225 din 08.05.2015 cu ## ########## ######### SRL, obiectul acestuia fiind „lucrări de turnare şi finisare platforme exterioare din beton”, iar locul realizării platformei (art. 2), fiind ############, #### ###### ## ### , adică la sediul societății. Contractul are la bază situaţia de lucrări întocmită de către executantul ########## ######### SRL, în care sunt menţionate cantităţile de lucrări (materialele şi manopera);

După executarea lucrărilor a fost întocmit procesul – verbal de recepţie lucrare şi deviz, care confirmă pe de o parte realizarea lucrării, iar pe de altă parte, identifică toate facturile fiscale de achiziţii a materialelor de construcţie folosite la efectuarea lucrărilor (achiziţii de balast şi beton concasat);

Pentru achiziţiile materialelor de construcţii necesare realizării platformei betonate au fost emise şi înregistrate în contabilitate un număr de 14 facturi fiscale, emise furnizori.

Pentru realizarea platformei betonate în anul 2017:

Reclamanta a încheiat contractul de execuţie lucrări nr. 15 din 06.11.2017 cu SC ### ### ############ SRL, obiectul fiind execuţia lucrărilor privind o platformă betonată, în suprafaţă de 300 mp.

Pentru ambele platforme betonate au fost întocmite note contabile, prin care investiţia în curs, recepționată, a fost transferată pe seama conturilor de imobilizări corporale amortizabile.

Realizarea platformei betonată era necesară accesului autocamioanelor în incinta sediului societăţii. Prin urmare, raportat la activităţile desfăşurate de societate, care presupun în principal activităţi de achiziţie/depozitare/vânzare cereale, accesul autocamioanelor în incinta societăţii, unde sunt situate inclusiv spaţiile de depozitare, se dovedeşte că realizarea platformei betonate este în legătură directă cu activităţile impozabile desfăşurate de aceasta. Susţinerile contrare din cuprinsul motivelor de recurs sunt lipsite de orice fundament factual.

Se susţine în cuprinsul recursurilor formulate că lipsa autorizaţiei de construire ar justifica respingerea dreptului de deducere, însă, pe o parte, o astfel de susţinere este în contradicţie directă cu dispoziţiile art. 14 al. 3 CPF, care stabilesc că tratamentul fiscal se stabileşte prin raportare exclusivă la prevederile legislaţiei fiscale, neputând fi influenţat de împrejurarea că o anumită operaţiune îndeplineşte sau nu cerinţele altor prevederi legale, iar pe de altă parte, organul fiscal nu indică dispoziţiile legale care instituiau o astfel de obligaţie în sarcina societății, de respectarea căreia ar fi condiţionată exercitarea dreptului de deducere.

Aprecierea ca fiind nedeductibilă la calculul impozitului pe profit a amortizării aferente investiţiei analizate la acest punct este în contradicţie directă cu prevederile art.24 alin.(l), din Codul Fiscal, care prevăd faptul că acele cheltuieli aferente mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amotizării. Prin urmare, platforma betonată necesară accesului autocamioanelor în incinta sediului societății reprezintă o investiţie amortizabilă efectuată la un mijloc fix (imobil), astfel că sumele reprezentând amortizarea acestei investiţii sunt deductibile.

Luând în considerare împrejurările prezentate mai sus, realizarea platformelor betonate este în legătură directă cu activitatea economică desfăşurată de reclamantă, astfel încât soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii în contencios fiscal cu privire la obligaţiile fiscale stabilite suplimentar care fac obiectul cererilor de recurs formulate de fisc este legală, este corectă, taxa pe valoare adăugată aferentă achiziţiilor de materiale de construcţie şi de servicii necesară realizării platformelor, cât şi amortizarea aferentă mijloacelor fixe, fiind deductibile, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 145 Cod fiscal, raportat la art. 19 şi 24 Cod fiscal.

Concluzionând, pentru argumentele prezentate, solicită respingerea recursurilor.

În drept, prevederile legale indicate în cuprinsul prezentei întâmpinări.

Recurenta reclamantă SC ############ ###### SA a formulat recurs, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să admită recursul formulat şi, pe cale de consecinţă, să se caseze sentinţa atacată, să rejudece în fond şi să admită în întregime cererea de chemare în judecată.

În motivarea recursului a criticat, referitor la dreptul de deducere aferent achiziţiilor de materiale de construcţii, închirierilor de utilaje, lucrărilor de reparaţii precum şi a celor efectuate la instalaţiile electrice, susţinerile instanţei potrivit cărora din menţiunile de pe facturile fiscale menţionate în anexa 3 la raportul de inspecţie fiscală nu ar rezulta că achiziţiile au fost efectuate în scopul operaţiunilor taxabile; expertul fiscal putea identifica facturile cu privire la care s-a respins dreptul de deducere, menţiunile din expertiză, apărările reclamantei cu privire la această împrejurare nefiind întemeiate; reclamanta a depus la dosar doar facturile de închiriere ale nacelei de la D&D Team şi a unei macarale, fără a face dovada că aceste servicii au fost achiziționate în folosul operaţiunilor taxabile, nedepunând rapoarte de necesitate/acte din care să rezulte în ce au constat reparaţiile efectuate; cheltuielile cu materialele de construcţii din anii 2018 şi 2019 ar depăşi semnificativ cheltuielile din anii anteriori.

În primul rând, întreaga analiză a primei instanţe porneşte de la premisa că recurenta reclamantă nu a furnizat suficienţe dovezi, în afara facturii fiscale, pentru a dovedi că achiziţiile au fost efectuate în folosul operaţiunilor taxabile. Or, aceasta premisă este în contradicţie directă cu jurisprudenţa CJUE , care impune organului fiscal să furnizeze dovezi pentru a respinge un drept de deducere, pentru contribuabil fiind suficientă prezentarea facturii fiscale. Prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 12 CPF, care prevăd că buna – credinţa a contribuabilului se prezumă. Or, organul fiscal nu a prezentat nici un fel de dovezi care să rezulte din probele administrate, în cursul inspecţiei fiscale, şi care să creeze măcar suspiciune că achiziţiile nu ar fi fost realizate în folosul operaţiunilor taxabile.

În al doilea rând, trebuie arătat că în mod greşit prima instanţă a concluzionat că recurenta reclamantă, respectiv experţii fiscali, ar fi putut identifica cheltuielile nedeductibile identificate de intimată, preluând exemplele din anexa 3 la raportul de inspecţie fiscală, în condiţiile în care exemplele din anexa nr. 3 la RIF reprezintă o mică parte din totalul sumelor considerate ca nedeductibile. Prin urmare, menţiunile experţilor (spre exemplu, cele de la pagina 36 din raportul de expertiză fiscală), în sensul imposibilităţii identificării tuturor documentelor justificative (facturi fiscale) în baza cărora s-au stabilit sumele din cuprinsul anexei 3, sunt reale. Or, culpa este exclusiv a organului fiscal, care nu a identificat toate achiziţiile pe care le-a apreciat a fi nedeductibile.

În al treilea rând, menţiunile din cuprinsul facturilor fiscale, identificate exemplificativ în anexa 3 din RIF, nu conduc la concluzia că aceste achiziţii nu ar fi fost efectuate în folosul operaţiunilor taxabile. Astfel: betonul achiziţionat, ţigla, cheresteaua, agregatele de balastieră şi celelalte materiale de construcţii achiziționate reprezintă cheltuieli necesare desfăşurării activităţii economice a societății, prezentarea facturilor pentru exercitarea dreptului de deducere fiind suficientă. Chiar dacă organele fiscale au drept de apreciere asupra stării de fapt fiscale, această apreciere ar trebui să se bazeze pe mijloace de probă, dispoziţiile art. 65 al. 2 C.pr.fisc. statuând că “organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii”, simplele afirmaţii neputând afecta dreptul de deducere. Mai mult, în materia TVA, art. 297 al. 8 Cod fiscal stabileşte că dreptul de deducere a tva poate fi refuzat doar dacă se poate demonstra dincolo de orice îndoială că persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiune invocată pentru a justifica dreptul de deducere este implicată într-o fraudă privind TVA. Or, o astfel de ipoteză nu este susţinută nici măcar de către fisc, care exclude orice fraudă, dar susţine, lipsit de fundament, că nu ar fi folosit achiziţiile în folosul operaţiunilor taxabile.

În al patrulea rând, atât timp cât platforma betonată se afla în proprietatea societății la data efectuării investiţiilor, în timp ce silozurile unde s-au efectuat aceste lucrări sunt folosite în temeiul contractului de închiriere de către societate, iar conform clauzelor contractuale, orice investiţii necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii economice incumbă acesteia, este evident că achiziţiile unor materiale de construcţii, al căror cuantum nu este unul exagerat, cum susţine greşit prima instanţă, sunt în legătură cu asigurarea unor condiţii conforme desfăşurării de activităţi taxabile.

În al cincilea rând, nici argumentul doamnei expert care a efectuat raportul de expertiză în primă instanţă, cu privire la imposibilitatea de a exprima o concluzie cu privire la deductibilitatea celorlalte sume aferente achiziţiilor analizate la acest punct, pe motiv că în anexa nr. 3 la Raportul de inspecţie Fiscală, nu sunt indicate facturile de achiziţii de bunuri şi servicii care au stat la baza centralizării sumelor stabilite suplimentar cu titlu de TVA şi impozit pe profit, iar societatea nu a pus la dispoziţie aceste documente, nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

După cum a arătat în opinia separată expertul parte, în condiţiile în care organul fiscal nu indică componenţa sumelor considerate ca fiind nedeductibile şi nu identifică fiecare document justificativ (în concret fiecare factură fiscală şi numărul), singura concluzie este că aceste cheltuieli sunt deductibile, deductibilitatea fiind regula în materie fiscală, raportat la dispoziţiile art. 25 al. 1 Cod fiscal.

Prin urmare, excepţia, adică respingerea dreptului de deducere, trebuie sa fie motivată. În acest sens, trebuie amintite următoarele dispoziţii normative şi repere jurisprudenţiale:

Conform pct. 67 al. 2 din Norme metodologice: (2) Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene organele fiscale competente sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabileşte, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv.

În conformitate cu decizia pronunţată în cauza C-430-19 CJUE, dreptul de deducere nu poate fi refuzat dacă persoana impozabilă nu furnizează alte documente, în afara facturii fiscale.

În condiţiile în care organul fiscal şi-a motivat lapidar concluziile, fără o analiză concretă a operaţiunilor pentru ca acestea să poată fi identificate, societatea a încercat să identifice o parte din aceste facturi fiscale, pe care le-a indicat exemplificativ în cuprinsul cererii de chemare în judecată, însă nici acestea nu au fost analizate corect, deşi o analiză ar fi dat naştere prezumţiei că toate achiziţiile au fost realizate în folosul activităţilor taxabile. Astfel, spre exemplu:

– factura fiscală nr. ###########.11.2018, având drept obiect închiriere unui utilaj, are drept anexată foaia de parcurs, din care rezulta activitatea s-a desfăşurat la silozul situat în localitatea ############, adică la sediul societății. De asemenea, celelalte facturi fiscale, având drept obiect prestarea serviciilor de închiriere nacelă şi macara sunt justificate prin prisma lucrărilor efectuate de societate;

– factura fiscală nr. 1576/17.05.2018 emisă de ####### #### SRL, având drept obiect facturarea lucrărilor şi a serviciilor de realizare a instalaţiei electrice, la care este anexată situaţia de plată, din care rezultă atât materialele folosite cât şi contravaloarea manoperei. Aceeaşi este situaţia şi în cazul celorlalte facturi fiscale emise de ####### #### SRL pentru realizarea lucrărilor antemenţionate.

În al şaselea rând, deductibilitatea nu este condiţionată de depunerea sau întocmirea unor rapoarte de necesitate, cum susţine prima instanţă. În ce priveşte facturile de închiriere ale nacelei de la D&D Team şi a unei macarale analizate de prima instanţă, aceasta omite în evaluarea efectuată, să reţină împrejurarea că înălţimea mare a silozurilor (aproximativ 8-9 metri), face imposibilă orice operaţiune, de la schimbatul corpurilor de iluminat şi până la efectuarea unor reparaţii la acoperiş, fără închirierea unei nacele şi a unei macarale.

În al şaptelea rând, referitor la cheltuielile şi taxa pe valoare adăugată aferente reparaţiilor şi întreţinerii instalaţiei de energie electrică, concluziile primei instanţe şi ale organului fiscal, privind obligaţia de refacturare a acestor costuri şi înregistrarea lor ca venituri precum şi colectarea unei TVA de 25.455 lei, nu pot fi primite, pentru argumentele enunţate mai jos:

În răspunsul la obiecțiuni, expertul desemnat de instanţă acceptă că, în ceea ce priveşte suma de 41.000 de lei, reprezentând contravaloarea investiţie efectuate în anul 2019 la instalaţia electrică, există la dosar documente justificative din care rezultă că societatea nu datorează suma de 6.560 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, precum şi că are drept de deducere a taxei pe valoare adăugată aferente, în cuantum de 7.790 lei;

De altfel, pentru aceste investiţii recurenta a prezentat:

– contractul de prestări servicii (antrepriză) nr. 25/17.12.2019 încheiat cu SC ###### ######## SRL pentru realizarea instalaţiei electrice, care are anexată situaţia lucrărilor care urmau a fi realizate (montare corp de iluminat, montare prize platformă, trasee alimentare sistem supraveghere video etc). Procesul — verbal de recepţie din data de 31.12.2019, confirmă realizarea lucrărilor;

– contractul de prestări servicii (antrepriză) nr. 23/29.11.2019 încheiat cu SC ###### ######## SRL pentru realizarea instalaţiei electrice, care are anexată situaţia lucrărilor care urmau a fi realizate (montare stâlpi de iluminat, trasee de iluminat, montaj prize platformă etc). Procesul – verbal de recepţie din data de 31.12.2019, confirmă realizarea lucrărilor.

Explicaţiile date de administratorul societăţii în cursul inspecţiei fiscale nu au caracter echivoc şi relevă necesitatea efectuării investiţiilor, justificat de: extinderea instalaţiei de iluminat la hală, instalarea unor prize industriale precum şi verificarea întregii instalaţii electrice, motivată de repetatele căderi de tensiune. După cum a arătat şi mai sus, platforma betonată se afla în proprietatea societății la data efectuării investiţiilor, în timp ce silozurile unde s-au efectuat aceste lucrări, după cum a arătat mai sus, sunt folosite în temeiul contractului de închiriere de către societate, iar conform clauzelor contractuale, orice investiţii necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii economice incumbă acesteia.

În fine, din contractul de închiriere nr. 1 din 18.07.2021, încheiat de societate cu ############ ########## SRL, rezultă că realizarea acestor investiţii reparaţii/îmbunătăţiri reveneau reclamantei, dispoziţiile art. 4 din contract instituind în sarcina Chiriaşului obligaţia de a achita contravaloarea oricăror lucrări de reparaţii/îmbunătăţiri efectuate la spaţiul închiriat. Prin urmare, chiar dacă lucrările de modernizare ale instalaţiei electrice s-au realizat atât la imobilul proprietatea societății, cât şi la cel aflat în proprietatea ############ ########## SRL, este esenţial atât că reclamanta exercita dreptul de folosinţă asupra ambelor imobile, cât şi faptul că lucrările erau necesare pentru desfăşurarea activităţii economice.

Prin urmare, nu există o obligaţiile de refacturare a acestor cheltuieli, dreptul de deducere fiind exercitat în mod corect, realizarea instalaţiei electrice având legătură cu activităţile economice desfăşurate de societate şi cu locurile/imobile unde erau acestea prestate, aşa încât în mod greşit prima instanţă a apreciat că ar fi trebuit să refactureze aceste cheltuieli către o altă persoană juridică, respectiv către Transylvania Properties, clauzele contractului de închiriere dintre părţi fiind clare.

În al optulea rând, analizând în concret natura achiziţiilor, în măsura în care acestea pot fi identificate raportat la deficienţele din anexa 3 a RIF, arată următoarele:

Referitor la anul 2017: s-a apreciat că suma de 29.010 lei, reprezentând cheltuielile cu materiale de construcţii, închiriere nacelă, nu ar fi deductibilă, cu toate că a prezentat documente justificative. Contrar celor susţinute în hotărârea atacată, arată că achiziţiile au avut drept obiect: închirierea unei nacele necesară pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii la acoperişul silozului, iar materialele de construcţii au fost achiziţionate pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii antemenţionate, respectiv pentru lucrări de amenajare/reparaţii la sediul administrativ al societății. Prin urmare, cheltuielile fiind realizate în scopul realizării de venituri impozabile, raportat la art. 19 al. 1 din Codul fiscal, acestea sunt deductibile;

Referitor la anul 2018: s-a apreciat a fi fost dedusă eronat taxa pe valoare adăugată, în cuantum de 35.756 lei, precum şi cheltuielile în sumă de 221.349 lei, aferente achiziţionării materialelor de construcţii şi a serviciilor de închiriere de utilaje, respectiv de înlocuire a instalaţiei electrice.

Contrar celor susţinute, arată că achiziţiile au avut drept obiect: închirierea unei nacele necesară pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii la acoperişul silozului, iar materialele de construcţii au fost achiziționate pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii antemenţionate, respectiv pentru lucrări de amenajare/reparaţii la sediul administrativ al societății, şi pentru înlocuirea instalaţiei electrice. Nu poate fi primit nici argumentul că nu ar fi demonstrat destinaţia acestor achiziţii, în acest sens făcând trimitere la facturile fiscale nr. ###########.11.2018 şi nr. 1576/17.05.2018, analizate mai sus.

Referitor la anul 2019: organul fiscal a apreciat a fi fost dedusă eronat taxa pe valoare adăugată în cuantum total de 29.413 lei (21.623 lei, respectiv 7790 lei) precum şi cheltuielile în sumă totală de 163.713 lei, (122.713 lei, respectiv 41.000 lei, însă şi în acest caz, societateaa achiziţionat aceste materiale de construcţii necesare reparaţiilor efectuate la silozurile de cereale, precum şi la sediul administrativ.

În concluzie, apreciază că nemotivarea actului administrativ fiscal nu poate avea ca şi consecinţă sancţionarea contribuabilului, toate obligaţiile fiscale suplimentare analizate mai sus şi menţinute de către prima instanţă fiind fost stabilite cu ignorarea scopului pe care a fost fundamentat regimul deducerilor în materia tva, şi anume degrevarea în totalitate a contribuabilului de sarcina tva-ului achitat în cadrul activităţilor economice datorate, cu ignorarea singurei dovezi pe care trebuie să o prezinte contribuabilul pentru a exercitarea dreptului, şi anume factura fiscală, cu ignorarea celorlalte documente justificative pe care fiscul le putea analiza în cadrul inspecţiei fiscale, cu ignorarea legăturii directe şi evidente dintre achiziţiile realizate în amonte şi operaţiunile comerciale din aval.

Chiar dacă organele fiscale au drept de apreciere asupra stării de fapt fiscale, această apreciere ar trebui să se bazeze pe mijloace de probă, dispoziţiile art. 65 al. 2 C.pr.fisc. statuând că “organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii”. Or, situaţia de fapt prezentată mai sus arată că a existat un scop economic al operaţiunii comerciale, astfel că acele cheltuieli aferente acestor achiziţii sunt deductibile.

Prin urmare, apreciază recurenta că, în mod nelegal, au fost stabilite în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare în cuantm de 59.692 lei – impozit pe profit şi 65.561 lei, reprezentând tva, aferent achiziţiilor de materiale de construcţii din perioada #########; 6.560 lei – impozit de profit suplimentar (cu privire la care prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată ) şi 7790 TVA – cu privire la care cererea introductivă a fost respinsă, aceste cheltuieli fiind aferente reparaţiilor şi lucrărilor de întreţinere ale instalaţiei electrice.

Conchizând în acest caz, apreciază a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 CPC, prima instanţă aplicând greşit atât normele de drept incidente, respectiv art. 297, 299 alin.(2), lit. a), art. 19 Cod fiscal, precum şi jurisprudenţa CJUE precizată.

Referitor la taxa pe valoare adăugată şi la impozitul pe profit stabilite suplimentar aferente diferenţelor de cântar rezultate ca urmare a cântăririi mărfurilor tranzacţionate, recurenta invocă interpretarea eronată a dispoziţiilor legale, sens în care critică susţinerile primei instanţe potrivit cărora normele de perisabilitate maxim sunt stabilite în anexa 6 din HGR nr. 169/2015, iar societatea nu ar fi prezentat documente de evidenţă gestionară pentru fiecare operaţiune de cântărire, în condițiile în care perisabilităţile prevăzute de lege nu pot fi prezumate ca producându-se în limita admisă.

Recurenta consideră că au fost reținute în mod nelegal obligaţiile fiscale stabilite suplimentar, și anume: 1380 lei, reprezentând tva aferent anului 2015; 881 lei, reprezentând TVA aferent anului 2016; 395 lei, reprezentând TVA aferent anului 2017; 363 lei reprezentând TVA aferent anului 2018; 388 lei reprezentând TVA aferent anului 2019 şi 188 lei reprezentând TVA aferent anului 2020. De asemenea, în mod greșit s-a apreciat că următoarele cheltuieli aferente diferenţelor de cântar constatate nu ar fi deductibile: anul 2018: suma de 124.861 lei: anul 2019: suma de 252.157 lei;

În primul rând, prima instanţă, în mod eronat, a considerat că diferenţele de cântar au legătură cu perisabilităţile, însă aceste diferenţe de cântar, după cum rezultă chiar din denumirea lor, sunt aferente diferenţelor rezultate în urma procesului de cântărire. ##### de eroare prevăzută de Normele Metrologice, astfel cum este reglementată în NML 056-05 şi aprobată prin Ordinul nr.305/2005, are legătură cu aparatul de cântărit.

În al doilea rând, după cum a arătat expertul parte în cuprinsul opiniei sale separate, suma de 377.018 lei nu reprezintă scăderi în greutate ce au loc în timpul păstrării (depozitării) seminţelor de consum, respectiv în intervalul cuprins de la recepţionarea acestora şi până la momentul expedierii lor. În prezenta cauză, suma de 377.018 lei reprezintă diferenţele rezultate la momentul recepţiei mărfurilor de către recurentă sau de către clienţii recurentei, în situaţia vânzărilor. În realitate, cheltuielile în sumă de 377.018 lei reprezintă diferenţe de cântar sau erori maxime tolerate, conform Normele de metrologie NML 056-05, fiind rezultatul activităţii economice a reclamantei şi fiind, conform prevederilor art. 25 lin.(l) din Legea nr.227/2015 privind Codul Fiscal, cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit, fiind irelevant dacă acestea au generat venituri, cât timp se încadrează în limitele acceptate de dispoziţiile legale;

În al treilea rând, dispoziţia legală, invocată drept temei de către organul fiscal şi reţinut şi de către prima instanţă, este inaplicabilă în prezenta situaţie, diferenţele de cântar provenind din: a/. Diferenţele constatate la achiziţiile de cereale, existând diferenţe a intrarea în gestiune între cantitatea înscrisă pe facturile de achiziţie şi cantitatea cântărită şi efectiv recepționată şi b/. Diferenţele constatate la livrările de cereale, în special diferenţele dintre cantitatea încărcată în vagoanele de tren şi trecute în avizele de livrare şi cantitatea recepționată de către client, rezultată în urmă cântăririi mărfii la livrare. Inaplicabilitatea dispoziţiei de la art. 25 al. 3 lit. d Cod fiscal are drept consecinţă considerarea ca fiind deductibile a diferenţelor de cântar, legalitatea actelor administrativ fiscale analizându-se prin raportare la temeiurile de drept invocate în cuprinsul acestora:

În al patrulea rând, ambilor experţi le-au fost puse la dispoziţie bonurile de consum (împrejurare recunoscută de expertul principal). De asemenea, aceştia au avut acces la toată contabilitatea societății. În măsura în care expertul principal a apreciat că diferenţele rezultate nu se încadrează valoric în marja de eroare reglementată prin Normele de metrologie NML 056-05, respectiv în Tabelul 1 Erori maxime tolerate, ar fi putut proceda la analiza tuturor documentelor justificative.

În al patrulea rând, organele fiscale în cadrul actelor administrativ fiscale contestate au făcut o apreciere generală şi globală a valorilor, neefectuând un calcul concret al acestora, pentru a conchide că acestea nu se încadrează în prevederile art. 25 alin. 3 lit. d Cod fiscal;

În al cincilea rând, a depus în probaţiune registrul jurnal, întocmit în temeiul notelor contabile, din care rezultă atât diferenţele de cântar constatate în minus, dar şi faptul că ori de câte ori a fost cazul, societatea a înregistrat şi plusurile de cântar;

În al şaselea rând, diferenţele de cântar aferente mărfurilor tranzacţionale de către societate se încadrează în marja de eroare prevăzută de Normele Metrologice, astfel cum sunt reglementate în NML 056-05 şi aprobate prin Ordinul nr.305/2005. Astfel, activităţile de cumpărare şi vânzare a cerealelor presupun cântărirea mărfurilor atât la momentul achiziţiei cât şi la momentul vânzării. Înregistrarea cantităţilor achiziționate în gestiunea SC ############ ###### SRL se realizează în baza tichetelor de cântar generate de instalaţia de cântărire a societății, care are clasa de precizie III, fiind verificată metrologic conform Buletinul de verificare metrologică seria ##########.07.2020. Potrivit Normei de metrologie legală NML 056-05 “Aparate de cântărit cu funcţionare neautomată” aprobată prin Ordinul nr.305/2005 (tabelul 1), pentru aparatele de cântărire din clasa a 111-3 este tolerată o eroare de +/ 1 e pentru fiecare cântărire, ceea ce înseamnă că este admisă o eroare de +/- 20 kg cântărire. Pentru a exemplifica volumul care face anual obiectul acestor operaţiuni, arată că doar în anul 2019, societatea a recepţionat o cantitate aproximativă de 90.000 de tone, diferenţele rezultate la cântărire încadrându-se în marja de eroare acceptată a aparatului de cântărire (un transport de cereale pe cale rutieră presupuse livrarea şi recepţia a aproximativ 25 to de marfă, ceea ce înseamnă, raportat la cantitatea recepţionată, un număr de aproximativ 3.600 de transporturi, în condiţiile în care la fiecare cântărire, maja de eroare este de 20 kg marfă, rezultând astfel o marjă de eroare totală de 72.000 de kg).

Prin urmare, având în vedere argumentele prezentate, apreciază că cheltuielile în sumă de 377.018 lei, reprezentând diferenţe de cântar sau erori maxime tolerate, sunt rezultatul activităţii economice a reclamantei şi sunt, conform prevederilor art. 25 lin.(l) din Legea nr.227/2015 privind Codul Fiscal, cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit. Ca urmare, societatea reclamantă nu datorează bugetului de stat suma de 60.322 lei (377.018lei*16%) reprezentând impozit pe profit.

Conchizând, şi în acest caz, apreciază a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 CPC prima instanţă aplicând greşit a normelor de drept material incidente, respectiv art. 25 alin. 3 lit. d Cod fiscal şi Ordinul nr. 305/2005.

Concluzionând, pentru argumentele prezentate, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost acesta formulat.

În drept, a invocat art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 448 pct. 8 CPC precum si prevederile legale indicate in cuprinsul prezentei acţiuni.

Examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, precum şi a susţinerilor părţilor, Curtea constată următoarele:

Sub aspectul situației de fapt, examinând probele administrate în cauză, instanţa de fond reţine în fapt că obligaţiile fiscale datorate de reclamantă în perioada 01.01.2015-31.07.2020, de natura taxei pe valoare adăugată, impozit pe profit şi impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor, au făcut obiectul unei inspecţii fiscale desfăşurate de pârâtul Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ####-Activitatea de Inspecţie Fiscală, în perioada 25.09.2020-16.12.2020 întocmindu-se Raportul de inspecţie fiscală nr. F-AR-460/16.12.2020. Constatându-se că reclamanta datorează obligaţii fiscale suplimentare, de natura celor verificate, a fost emisă Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. F-AR 525/16.12.2020 a AJFP ####, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare pentru reclamantă în sumă de 446,939 lei, reprezentând impozit pe profit-187.260 lei, taxa pe valoare adăugată-238.670 lei, şi impozit pe veniturile din salarii în sumă de 21.009 lei.

Prin Decizia de impunere F-AR nr. 525/16.12.2020 a AJFP #### s-a stabilit un o bază impozabilă suplimentară în sumă de 1.170.375 lei, în raport cu care s-a calculat impozitul pe profit suplimentar în sumă de 187.260 lei.

Împotriva acestei Decizii de impunere, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, solicitând anularea în parte a acesteia pentru suma de 285.199 lei, reprezentând impozit pe profit suplimentar-suma de 143.041 lei şi TVA suplimentar-142.178 lei.

Din conţinutul contestaţiei administrative, ca şi din conţinutul deciziei de soluţionarea contestaţiei, rezultă că reclamanta a înţeles să conteste impozitul pe profit suplimentar în sumă de 143.041 lei, stabilit ca urmare a considerării ca fiind nedeductibile fiscal a următoarelor cheltuieli:

1. amortizările aferente platformelor betonate realizate- de 4100 lei în anul 2015, 6805 lei în anul 2016, 9983 lei în anul 2017, 17.601 lei în anul 2018, 28.305 lei în anul 2019,

2. cheltuielile cu plata chiriei-36.000 lei în anul ######### lei şi în anul 2016-27.000 lei,

3. cheltuieli cu materiale de construcţii, închiriere nacelă în sumă de 373.072 lei-29.010 lei în anul 2017, 221.349 lei în anul 2018, 122.713 lei în anul 2019

4. cheltuielile aferente diferenţelor de cântar rezultate ca urmare a cântăririi mărfurilor în sumă de 377.018 lei- 124.861 lei în anul 2018 şi 252.157 lei în anul 2019

5. cheltuieli aferente reparaţiei şi întreţinerii instalaţiei electrice în anul 2019-41.000 lei.

precum şi TVA în sumă de 142.178 lei reprezentând :

1.TVA în sumă de 108.155 lei aferent facturilor reprezentând servicii realizare platformă betonată şi materiale de construcţii-33.874 lei în anul 2015, 8720 lei în anul 2017, 35.756 lei în anul 2018, 21.623 lei în anul 2019, 8182 lei în anul 2020

2.TVA în sumă de 2802 lei aferent diferenţelor de cântar-1380 lei în anul 2015, 88 lei în anul 2016, 395 lei în anul 2017 , 363 lei în anul 2018,388 lei în anul 2019 şi 188 lei în anul 2020

3.TVA aferentă facturilor reprezentând instalaţie energie electrică platformă-7790 lei în anul 2019 şi 17.665 lei aferent facturilor reprezentând instalaţie electrică în anul 2020.

Prin Decizia nr. ###/26.05.2021 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Serviciul Soluţionare Contestaţii, s-a respins ca fără obiect contestaţia reclamantei pentru suma de 71 lei, reprezentând diferenţa dintre TVA contestată de reclamantă-142.178 lei, şi TVA stabilită suplimentar prin decizia de impunere, în sumă de 142.107 lei, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă pentru suma de 279.368 lei, reprezentând impozit pe profit, în sumă de 137.261 lei, şi taxa pe valoare adăugată în sumă de 142.107 lei, şi a fost admisă contestaţia pentru impozitul pe profit în sumă de 5760 lei, aferent cheltuielilor cu chiria în sumă de 36.000 de lei.

Urmare a respingerii contestaţiei administrative, reclamanta s-a adresat instanţei, solicitând anularea Deciziei nr. ###/26.05.2021 emise de pârâtul DGRFP Timişoara-Serviciul Soluţionare Contestaţii şi a deciziei de impunere privind obligaţii fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice F-AR 525/16.12.2020 emise de pârâtul Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ####, pentru suma de 279.368 lei, reprezentând impozit pe profit 137.261 lei, şi taxa pe valoare adăugată în sumă de 142.107 lei.

După efectuarea expertizei, reclamantul a depus concluzii scrise, prin care a diminuat suma pentru care a solicitat anularea Deciziei de impunere în privinţa cheltuielilor considerate nedeductibile.

Tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este parţial întemeiată, cu privire la suma de 52.509 lei, reprezentând impozit pe profit-11.572 lei, şi TVA-40.937 lei, şi a admis-o în parte.

Prin recursurile formulate, recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara şi Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice #### consideră că hotărârea atacată, în mod greşit, se întemeiază în totalitate pe argumentele prezentate de reclamantă, argumente/concluzii care au fost bazate (parţial) pe reţinerea unor stări de fapt neconforme cu realitatea, precum şi pe interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în speţă, drept pentru care consideră că dispoziţia referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material îşi găseşte aplicabilitatea.

În acest sens, având în vedere argumentaţiile reţinute de instanţa de fond (raportate la motivele expuse prin apărările formulate şi probatoriul depus, apreciază că prin hotărârea recurată s-a făcut o apreciere greşită atât a probatoriului, cât şi o aplicare greşită a normelor de drept material invocate (raportate la probatoriul aflat la dosarul cauzei), regăsindu-se astfel, în acest caz, şi incidenţa dispoziţiei prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de Procedură Civilă.

În esență, recurentele critică soluția de admitere a acțiunii dispuse de tribunal, sens în care apreciază că prima instanţă a reţinut în mod greşit caracterul nedeductibil al cheltuielilor în suma de 30.784,65 lei, aferentă amortizării platformelor betonate.

În ceea ce privește recursurile autorităților, Curtea constata că în speţa de faţă nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC, întrucât hotărârea nu a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, ci dimpotrivă, cu respectarea întocmai a acestora, iar prin considerentele hotărârii, instanța de fond a prezentat temeiurile de drept și de fapt avute în vedere la fundamentarea deciziei adoptate.

Curtea reține așadar că soluția primei instanțe de validare parțială a demersului judiciar al reclamantei, în sensul anulării actelor administrative atacate pentru suma de 52.509 lei, reprezentând impozit pe profit-11.572 lei şi TVA-40.937 lei, şi exonerării reclamantei de obligaţia de plată a acestei sume, s-a bazat pe o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente, reprezentate de art. 21 din Legea nr. 571/2003 şi art. 25 din Legea nr. 227/2015 (cu privire la impozitul pe profit), respectiv art. 146 din Legea nr. 571/2003 şi art. 297 din ######## (cu privire la TVA), raportat la situația de fapt dedusă judecății.

În acest sens, în urma unui atent studiu al pieselor dosarului administrativ, tribunalul a reținut că prin actele administrativ fiscale contestate s-a avut în vedere împrejurarea că reclamanta a înregistrat pe contul 6811 Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor cheltuieli în sumă de 6805 lei, reprezentând – amortizare platformă, pe care organele fiscale le-au apreciat ca fiind nedeductibile, în considerarea faptului că nu s-ar fi întocmit situaţii de lucrări, devize de lucrări, autorizaţii de construcţie sau orice alte documente care să justifice cheltuielile efectuate, și nu există certitudinea că platforma amortizată este a societăţii verificate, deoarece SC ############ ###### SRL închiriază platforma de la SC ############ ########### SRL.

Prin recursul formulat, autoritățile fiscale au apreciat că prima instanţa nu a analizat deloc condiţia prevăzuta de art. 21 din Legea nr. 571/2003 referitoare la “necesitatea cheltuielilor”, și nici cerinţa prevăzuta de art. 25 din Legea nr. 227/2015, în sensul de a verifica dacă acele cheltuieli sunt “în scopul desfăşurării activităţii economice”.

În același sens, au subliniat că prima instanţă a analizat cheltuielile doar din prisma existenței celor două platforme betonate, fără a avea în vedere imperativele impuse de legiuitor, în sensul că, pentru ca acele cheltuieli să fie deductibile, se impunea totodată o condiție suplimentară, și anume ca aceste cheltuieli să fie şi necesare și efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice, condiție pe care organele fiscale au apreciat-o ca nefiind realizată, în contextul în care, nici în timpul inspecţiei fiscale, şi nici în faţa instanţei de judecată, reclamanta nu ar fi făcut dovada necesităţii lucrărilor la platforma betonată, şi nici dovada faptului că aceste lucrări au fost făcute în scopul desfăşurării activităţii economice.

Recurentele pretind de asemenea că nici locul prestărilor de servicii nu este indicat în mod clar şi nu a fost analizat în mod corect de către prima instanţa, apreciind că motivarea hotărârii judecătoreşti, prin aceea că lipsa autorizaţiilor de construcţie are doar o consecinţă contravenţională, şi nu are efect asupra deductibilității operaţiunilor, nu poate fi luată în considerare, iar cele două platforme betonate nu au fost realizate în scopul desfăşurării activităţii reclamantei ############ ###### SRL, întrucât acestea au fost înstrăinate către ############ ########## SRL, o altă societatea comercială.

În replică, reclamanta a arătat, în combaterea acestor susțineri, că realizarea platformei betonată era necesară accesului autocamioanelor în incinta sediului societăţii. Prin urmare, raportat la activităţile desfăşurate de societate, care presupun în principal activităţi de achiziţie/depozitare/vânzare cereale, accesul autocamioanelor în incinta societăţii, unde sunt situate inclusiv spaţiile de depozitare, se dovedeşte că realizarea platformei betonate este în legătură directă cu activităţile impozabile desfăşurate de aceasta. Susţinerile contrare din cuprinsul motivelor de recurs sunt lipsite de orice fundament factual.

În urma analizei efectuate asupra acestor alegații, Curtea constată că susținerile recurentelor autorități publice se dovedesc a avea un caracter nefondat, nefiind apte să determine necesitatea reformării sentinței recurate din acest punct de vedere.

Astfel, se dovedesc pertinente observațiile primei instanțe formulate în urma analizării materialului probator administrat, situația de fapt relevată fiind următoarea:

Reclamanta desfăşoară activităţi de depozitare/comercializare a cerealelor şi produselor din cereale şi îşi desfăşoară activitatea principală în localitatea ############, nr. 122 unde a deţinut în proprietate, începând cu anul 2014, imobilul înscris în CF nr. 314295, în suprafaţă de 7936 mp, pe care este amplasată o hală-C6, în suprafaţă de 1515 mp, construită în anul 2014. Terenul este parţial împrejmuit. Pe acelaşi teren sunt construite clădirile C1-birouri vestiare 89 mp, C2-######, 20 mp, C3-magazie-36 mp, C4-hală metalică-117 mp şi C5-###### metalic, în perioada #########.

SC ############ Proprieties SRL, societatea din acelaşi grup cu reclamanta, deţine terenul învecinat, cu adresa administrativă ############ nr. 122 A.

Între SC ############ ##### SRL şi SC ############ ########### SRL s-a încheiat contractul de închiriere nr. 1/18.07.2018, pentru imobilul de la adresa din ############ nr. 122 A, înscris în CF 315531-C1, CF 315531-C2, CF 315531-C3, compus din teren împrejmuit, siloz de cereale şi canal tehnologic.

Astfel, reclamanta şi-a desfăşurat activitatea pe terenul proprietatea sa, ############ 122, în suprafaţă de 7936 mp, unde se afla un siloz, şi a construit clădirile de la C1-C5 din CF nr. 314295-bioruri, hala metalică, magazie, şopron, iar începând cu anul 2018, şi pe terenul învecinat, ############ 122A, pe care se aflau un alt siloz de cereale şi canal tehnologic.

În anul 2021, între ############ ###### SRL şi ############ ########## SRL, ambele reprezentate de administrator ###### #####-######, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare pentru întreg terenul în suprafaţă de 7936 mp şi construcţiile de pe acesta, înscris în CF sporadic 314295, aparţinând ############ ##### SRL, contractul fiind autentificat notarial sub nr. 2782/03.09.2021.

Anterior vânzării terenului, reclamanta a construit două platforme, o platformă în suprafaţă de 2.450 mp, în anul 2015, înregistrată la valoarea de inventar de 155.188, şi o platformă în suprafaţă de 300 mp, în anul 2017, înregistrată la valoarea de inventar de 19.433 lei, începând cu luna ianuarie 2017.

Cu privire la amortizările platformei înregistrate de reclamantă în contabilitate, instanţa de fond constată că prin Decizia de impunere s-a reţinut că pentru amortizarea platformei realizate, reclamanta a înregistrat în contabilitate în anul 2015 platforma în discuţie la valoarea de inventar de 155.188 lei (anexa 3 a RIF) şi a dedus, începând cu luna iunie 2015, lunar, suma de 539 lei, amortizările înregistrate în anul 2015 pentru platforma în discuţie, considerate nedeductibile, fiind în sumă de 3773 lei.

În anul 2016, aşa cum rezultă din anexa 3 a RIF, au fost avute în vedere cheltuieli cu amortizarea platformei betonate în sumă de 6.468 lei, care au fost considerate nedeductibile.

Pentru anul 2017, cheltuielile de amortizare a platformei betonate înregistrate la valoarea de inventar de 155.188 lei sunt în sumă de 6468 lei.

Pentru anul 2018, reclamanta amortizează în continuare platforma de 2450 mp realizată în anul 2015, câte 539 lei lunar şi începe în luna ianuarie amortizarea platformei realizate în anul 2017, de 300 mp, câte 67,47 lei, conform expertizei. Aşadar, reclamanta a dedus lunar, începând cu luna ianuarie 2018, câte 606,47 lei lunar, aferent amortizării celor două platforme, deducând astfel în anul 2018 suma de 7277,64 lei.

Pentru anul 2019, amortizarea platformelor contestată a fost de 7277,64 lei(606,47-539+67,47).

În drept, prima instanță a reținut aplicabilitatea următoarelor dispoziții legale:

Potrivit art. 21 alin. 1 şi alin. 3 lit. i din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal aplicabil în anul 2015 ,,(1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.” respectiv ,,(3) Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată: i) amortizarea, în limita prevăzută la art. 24” iar potrivit art. 24 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal aplicabil în anul 2015:

,,(1) Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării potrivit prevederilor prezentului articol.

(2) Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;

b) are o valoare fiscală mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului, la data intrării în patrimoniul contribuabilului;

c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.”

De asemenea, potrivit art. 25 alin 1 şi alin. 3 lit. i din legea ######## privind Codul fiscal aplicabil începând cu anul 2016 ,,(1) Pentru determinarea rezultatului fiscal sunt considerate cheltuieli deductibile cheltuielile efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare, precum şi taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile patronale şi organizaţiile sindicale.” respectiv ,,(3) Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată:

i) amortizarea, în limita prevăzută la art. 28” iar potrivit art. 28 alin. 1 şi 2 din legea ######## ,,(1) Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii mijloacelor fixe amortizabile, precum şi investiţiile efectuate la acestea se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării potrivit prevederilor prezentului articol.

(2) Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;

b) are o valoare fiscală egală sau mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului, la data intrării în patrimoniul contribuabilului;

c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.

Contrar celor reţinute de organele fiscale, care au reţinut caracterul nedeductibil al cheltuielilor în sumă de 30.784,65 lei, aferente amortizărilor platformelor, cu motivarea că nu există devize de lucrări, autorizaţii de lucrări, că nu există certitudinea că platforma este a societăţii reclamante, deoarece reclamanta a închiriat platforma de la SC ############ ########### SRL, instanţa de fond a constatat că reclamanta a încheiat contractul de lucrări nr. 225/08.05.2015 cu SC ########## ######### SRL, pentru platforma realizată în anul 2015, în suprafaţă de 2450 mp, fiind întocmit totodată procesul verbal de recepţie a lucrărilor şi devizul de lucrări, preţul lucrării executate fiind de 119.325,5 lei, la care s-au adăugat materialele achiziţionate cu facturile menţionate în procesul verbal şi anexate, în valoare de 35862,77 lei. Pentru platforma realizată în anul 2017, în suprafaţă de 300 mp, reclamanta a încheiat contractul de prestări servicii nr. 15/06.11.2017, s-a întocmit procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 21/21.11.2017 şi s-a emis factura nr. 0090/21.11.2017. Contractul de închiriere cu SC ############ ########### SRL a fost încheiat abia la data de 01.07.2018 pentru terenul împrejmuit, silozul de cereale şi canalul tehnologic deţinut de această societate şi învecinat cu terenul reclamantei.

Din acest punct de vedere, se dovedește a fi judicioasă observația tribunalului, în acord cu care existenţa contractului de închiriere pentru aceste bunuri începând cu anul 2018 nu poate constitui o cauză de înlăturare a dreptului reclamantului de a deduce amortismentul cu propriile investiţii în bunuri, greşit reţinute de autoritățile fiscale ca fiind închiriate de la cealaltă societate.

Prin urmare, se dovedește la adăpost de criticile recurentelor soluția de admitere a acțiunii reclamantei în privinţa cheltuielilor nedeductibile aferente celor două platforme în sumă de 30.784,65 lei, respectiv pentru obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 4926 lei, reprezentând impozit pe profit, şi 40.937 lei TVA, așa cum rezultă din expertiza fiscală efectuată în cauză, aferent facturilor anexate celor două contracte de lucrări, aceasta fiind adoptată în urma unei corecte interpretări a dispozițiilor art. 134 ind.2, art. 145 alin.2 şi art. 146 alin. 1 lit. a din legea nr. 571/2003, respectiv art. 297 alin. 4 lit. a şi art. 299 alin. 1 lit. a din legea 227/2015, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății, astfel că recursurile paratelor vor fi respinse ca nefondate.

Suplimentar față de argumentele primei instanțe, Curtea reține că, deși nu se poate nega împrejurarea că legalitatea dreptului de deducere are în vedere două aspecte: cel de fond, care priveşte realitatea operaţiunilor consemnate în documente, si cel de formă, care priveşte modul de întocmire a documentelor, iar din textele legale de mai sus rezultă că deductibilitatea cheltuielilor cu prilejul evidențierii impozitului pe profit este condiționată de necesitatea prestării acestora în scopul desfășurării activității în vederea realizării de venituri, necesitate pe care contribuabilul este dator să o justifice, nu se poate contesta, în egală măsură, dreptul contribuabilului ca, odată dovedită îndeplinirea acestor condiții, să procedeze la deducerea permisă de legiuitor.

Curtea reține că profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile, și la cere se adaugă cheltuielile nedeductibile, iar cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilității nr.82/1991, cu modificările și completările ulterioare, care sunt efectuate în scopul desfășurării activității economice, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

Cheltuielile care nu sunt aferente realizării veniturilor impozabile nu sunt

deductibile la calculul profitului impozabil. Potrivit textelor de lege de mai sus, deductibilitatea fiscală a cheltuielilor este condiționată de existența unor documente justificative care să facă dovada efectuării operațiunii. Noțiunea de document justificativ a fost introdusă prin art.6 din Legea contabilității nr.82/1991, republicată, potrivit căruia:

„(1) Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. (2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz”.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că simpla înregistrare în conturile de cheltuieli a unor sume nu este suficientă pentru ca aceste cheltuieli sa fie deductibile la calculul profitului impozabil, ci, sumele respective trebuie să aibă la bază documente justificative, întocmite potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune.

Evaluând aceste principii aplicabile în materia deductibilităţii cheltuielilor efectuate la calculul impozitului pe profit, raportat la argumentele organelor fiscale, Curtea consideră că sunt relevante dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea ######## privind din Codul fiscal, potrivit cărora: la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei. În cazul în care tranzacţiile sau o serie de tranzacţii sunt calificate ca fiind artificiale, ele nu vor fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare al convenţiilor de evitare a dublei impuneri. Prin tranzacţii artificiale se înţelege tranzacţiile sau seriile de tranzacţii care nu au un conţinut economic şi care nu pot fi utilizate în mod normal în cadrul unor practici economice obişnuite, scopul esenţial al acestora fiind acela de a evita impozitarea ori de a obţine avantaje fiscale care altfel nu ar putea fi acordate, prevederi ce consacră principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, al realităţii economice, în baza căruia autorităţile fiscale au dreptul să analizeze orice operaţiune (tranzacţie) nu numai din punct de vedere juridic, ci şi din punct de vedere al scopului economic urmărit de contribuabil. În acest spirit, o tranzacţie normală din punct de vedere juridic, poate să nu fie luată în considerare sau să fie reîncadrată din punct de vedere economic, în scopul aplicării legii fiscale.

În speță însă, așa cum corect a evidențiat tribunalul, conform contractelor şi facturilor menţionate, platformele betonate au reprezentat în mod indeniabil investiţii ale reclamantei, astfel că, potrivit art. 21 alin. 3 lit. i şi art. 24 din legea ######## dar şi art. 25 alin. 3 lit. i şi art. 28 din legea 227/2015, aceasta avea dreptul să deducă amortizarea investiţiilor în cele două platforme betonate realizate în scopul asigurării intrării autovehiculelor de transport, încărcării şi descărcării acestora, necesară depozitării şi comerţului cu cereale şi produse derivate activităţi economice desfăşurate de reclamantă, lipsa autorizaţiilor de construire nefiind un element de natură să atragă per se înlăturarea de la deductibilitate a investiţiilor realizate de aceasta, în scopul desfăşurării activităţii.

De asemenea, reclamanta a justificat necesitatea acestor investiții prin însuși obiectul de activitate al societății, sens în care a învederat cu temei că, raportat la activităţile desfăşurate de societate, care presupun în principal activităţi de achiziţie/depozitare/vânzare cereale, respectiv accesul autocamioanelor în incinta societăţii, unde sunt situate inclusiv spaţiile de depozitare, -realizarea platformei betonate este în legătură directă cu activităţile impozabile desfăşurate de aceasta, aspect în măsură să confirme deductibilitatea acestor cheltuieli.

Din acest punct de vedere, Curtea subliniază că agenții economici dispun de anume marjă de libertate în ceea ce privește necesitatea achizițiilor pe care le efectuează, prin raportare la realizarea scopului societății comerciale. Prin urmare, chiar dacă imperativul respectării legii se întinde şi asupra modului în care sunt efectuate astfel de achiziţii, organele fiscale au obligaţia de a respecta libertatea contribuabilului de a efectua astfel de achiziţii și a-și exercita în mod corespunzător dreptul de deducere.

În privința dreptului de deducere TVA, Curtea reține, în mod similar, utilizarea de către legiuitorul fiscal a expresiei „destinate utilizării în folosul…” implică faptul că serviciile – respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a plătit taxa solicitată a fi dedusă – trebuie să fie apte să aducă un avantaj în legătură cu operaţiunile care formează obiectul de activitate al persoanei solicitante, iar persoana impozabilă are, în principiu, libertatea de a evalua dacă anumite bunuri sau servicii sunt „în folosul” activităţii sale economice.

Spre deosebire de impozitele directe (care se percep de la persoanele fizice şi juridice care, potrivit intenţiei legiuitorului, trebuie să suporte o anumită sarcină fiscală, stabilită pe baza datelor de care dispun organele fiscale), impozitul indirect nu se stabileşte direct şi nominativ asupra contribuabilului, ci asupra vânzării bunurilor şi prestării de servicii. Impozitul indirect se percepe la vânzarea anumitor mărfuri sau la prestarea anumitor servicii, de la cumpărători sau beneficiari, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora. Doctrina a definit TVA ca fiind un impozit indirect, unic, dar cu plată fracţionată, având o cotă fixă, stabilit asupra valorii adăugate în fiecare stadiu al circuitului economic.

Dintre condiţiile anterior menţionate, Curtea reține că o persoană impozabilă deja înregistrată în scopuri de TVA are dreptul la deducere în aceeaşi măsura în care intenţia de a desfăşura activitatea economica generatoare de operaţiuni taxabile este susţinută de dovezi obiective, din care rezultă că achiziţiile sunt destinate a fi utilizate în folosul tranzacţiilor impozabile viitoare.

Prin urmare, Curtea reține că intenţia persoanei trebuie evaluată în baza elementelor obiective, cum ar fi faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi/sau să facă investiţii pregătitoare necesare iniţierii acestei activităţi economice.

Aceste considerente nu fac decât să detalieze diferite aspecte ale principiului potrivit căruia, deşi statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condiţiilor de rambursare a excedentului de T.V.A., aceste condiţii nu pot aduce atingere principiului neutralităţii fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe.(ICCJ, Decizia #########.2012, Sectia de Contencios Administrativ si Fiscal.

În același sens, Curtea reține că dispoziţiile din legislaţia română referitoare la rambursarea T.V.A. sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul T.V.A, iar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie este obligatorie pentru instanţele din ####### odată cu data aderării la Uniunea Europeană.

De altfel, legiuitorul nu a condiționat valorificarea dreptului de deducere de desfăşurarea efectiva a activităţilor generatoare de TVA, esential fiind ca achiziţiile sa fie destinate utilizării în scopul de operațiuni taxabile, fiind suficient ca bunurile sa achiziționate de societate cu intenția de a fi afectate unor activități generatoare de TVA, chiar dacă în final acestea nu au dobandit în mod efectiv aceasta destinație, pentru că taxa pe valoare adaugată este un impozit indirect, suportat de consumatorul final al bunului/serviciului respectiv.

Curtea reține că intenţia persoanei trebuie evaluată în baza elementelor obiective, cum ar fi faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi/sau să facă investiţii pregătitoare necesare iniţierii acestei activităţi economice.

Curtea reține că dreptul la rambursare a T.V.A. rezultă din dispoziţiile C. fisc., organele fiscale neavând decât obligaţia de a verifica (într-un anumit termen) îndeplinirea condiţiilor legale pentru naşterea dreptului la rambursare, fără a avea – în măsura în care aceste condiţii legale sunt îndeplinite – şi un drept de apreciere asupra oportunităţii rambursării.

In acelasi sens este si jurispudenta CJCE, astfel, cu prilejul emiterii hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza C-110/94 dintre Inzo şi ######, răspunzând întrebărilor preliminare formulate de instanţa belgiană, Curtea a statuat exact în sensul celor afirmate anterior, respectiv că dreptul de deducere rămâne dobândit, chiar dacă activitatea economică planificată nu a generat operaţiuni care să dea drept de deducere.

Un exemplu elocvent în acest sens este cazul imobilizărilor în curs de execuţie, respectiv cele care nu se mai finalizează, în baza unei decizii de abandonare a executării lucrărilor de investiţii, fiind scoase din evidenţă pe seama conturilor de cheltuieli, CJUE s-a pronunţat în cauzele C-37/95 Statul ####### împotriva ##### Coal Terminal NV, C-110/94 Intercommunale voor zeewaterontzilting (INZO) împotriva Statului ####### şi Cauza C-257/11 #### Via Moineşti¸ Cauza C-268/83 D.A. Rompelman şi E.A. Rompelman – ### Deelen împotriva Minister van Financien, jurisprudenţă care a fost preluată în mod oficial de legiuitor, prin integrarea acesteia în prevederile HG nr. 44/2004, norme metodologice de aplicare ale Codului fiscal. Prin urmare, persoana impozabilă îşi poate păstra dreptul de deducere exercitat în baza art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, indiferent dacă sunt sau nu valorificate prin livrarea imobilizărilor ca atare ori după casare, dacă din circumstanţe care nu depind de voinţa sa persoana impozabilă nu utilizează niciodată aceste bunuri/servicii pentru activitatea sa economică.

De altfel, în cazul imobilizărilor în curs de execuţie, respectiv cele care nu se mai finalizează, în baza unei decizii de abandonare a executării lucrărilor de investiţii, fiind scoase din evidenţă pe seama conturilor de cheltuieli, jurisprudenţa CJUE mai sus invocată a fost preluată în mod oficial de legiuitor, prin integrarea acesteia în prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016.

În conformitate cu dispozitiile art. 67 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016, (1) Dreptul persoanelor impozabile de a deduce taxa achitată sau datorată pentru bunurile/serviciile achiziționate destinate utilizării în scopul operațiunilor prevăzute la art. 297 alin. (4) din Codul fiscal constituie un principiu fundamental al sistemului de TVA. Dreptul de deducere prevăzut la art. 297 din Codul fiscal face parte integrantă din mecanismul TVA și, în principiu, nu poate fi limitat. Acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxei aplicate operațiunilor efectuate în amonte. Pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie îndeplinite în primul rând condițiile de fond, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv pe de o parte, cel interesat să fie o persoană impozabilă în sensul titlului VII din Codul fiscal și, pe de altă parte, bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor prevăzute la art. 297 alin. (4) din Codul fiscal, iar în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă.

(2) Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene organele fiscale competente sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv.

(3) Jurisprudența Curții de Justiție Europene relevantă pentru aplicarea alin. (2) include cu titlu de exemplu hotărârile pronunțate în cauzele Bonik C-285/11 și C-277/14 PPUH.

(4) O persoană care are intenția, confirmată de dovezi obiective, să înceapă în mod independent o activitate economică în sensul art. 269 din Codul fiscal și care începe să angajeze costuri și/sau să facă investiții pregătitoare necesare inițierii acestei activități economice, trebuie să fie considerată ca o persoană impozabilă care acționează în această calitate, care are, în conformitate cu art. 297 din Codul fiscal, dreptul imediat de a deduce taxa datorată sau achitată pentru cheltuielile și/sau investițiile efectuate în scopul operațiunilor pe care intenționează să le efectueze și care dau naștere unui drept de deducere, fără a trebui să aștepte începerea exploatării efective a activității sale. În acest sens a fost pronunțată hotărârea Curții Europene de Justiție în Cauza C-110/98 Gabalfrisa.

Totodata, conform alin (17) din Normele de aplicare, În cazul imobilizărilor în curs de execuție care nu se mai finalizează, în baza unei decizii de abandonare a executării lucrărilor de investiții, fiind scoase din evidență pe seama conturilor de cheltuieli, persoana impozabilă își poate păstra dreptul de deducere exercitat în baza art. 297 alin. (4) din Codul fiscal, indiferent dacă sunt sau nu valorificate prin livrarea imobilizărilor ca atare ori după casare, dacă din circumstanțe care nu depind de voința sa persoana impozabilă nu utilizează niciodată aceste bunuri/servicii pentru activitatea sa economică, astfel cum a fost pronunțată hotărârea Curții Europene de Justiție în Cauza C-37/95 Statul belgian împotriva ##### Coal Terminal NV. Dreptul de deducere poate fi păstrat și în alte situații în care achizițiile de bunuri/servicii pentru care dreptul de deducere a fost exercitat conform art. 297 alin. (4) din Codul fiscal nu sunt utilizate pentru activitatea economică a persoanei impozabile, din motive obiective, care nu depind de voința sa, astfel cum a fost pronunțată hotărârea Curții Europene de Justiție în Cauza C-110/94 Intercommunale voor zeewaterontzilting (INZO) împotriva Statului belgian.

(18) În cazul achiziției unei suprafețe de teren împreună cu construcții edificate pe aceasta, persoana impozabilă are dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă acestei achiziții, inclusiv taxa aferentă construcțiilor care urmează a fi demolate, dacă face dovada intenției, confirmată cu elemente obiective, că suprafața de teren pe care erau edificate construcțiile continuă să fie utilizată în scopul operațiunilor sale taxabile, cum ar fi, de exemplu, edificarea altor construcții destinate unor operațiuni taxabile, astfel cum a fost pronunțată Hotărârea Curții Europene de Justiție în Cauza C-257/11 #### Via Moinești.

(19) Justificarea intenției persoanei impozabile de a realiza operațiuni cu drept de deducere în cazul livrării de bunuri imobile care nu mai îndeplinesc condițiile de a fi considerate noi în sensul art. 292 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal și al închirierii de bunuri imobile, anterior momentului livrării/închirierii acestora, se realizează prin depunerea notificărilor prevăzute în anexa nr. 1 sau, după caz, în anexa nr. 2 la prezentele norme, în vederea exercitării opțiunii de taxare a operațiunilor respective în conformitate cu art. 292 alin. (3) din Codul fiscal, astfel cum a fost pronunțată Hotărârea Curții Europene de Justiție în Cauza C-268/83 D.A. Rompelman și E.A. Rompelman – ### Deelen împotriva Minister van Financien. Organele de inspecție fiscală vor permite în timpul desfășurării controlului depunerea acestor notificări.

Prin urmare, persoana impozabilă îşi poate păstra dreptul de deducere exercitat în baza art. 297 alin. (3) din Noul Codul fiscal, indiferent dacă sunt sau nu valorificate prin livrarea imobilizărilor ca atare ori după casare, dacă din circumstanţe care nu depind de voinţa sa persoana impozabilă nu utilizează niciodată aceste bunuri/servicii pentru activitatea sa economică.

Asadar, relevantă sub aspectul stabilirii dreptului de deducere TVA este intenţia reclamantei de a desfăşura operaţiuni taxabile, ## ####### ######## ### ######### ########## #########, care relevă împrejurarea că reclamanta a angajat costuri în vederea realizării investițiilor reprezentate de cele două platforme betonate.

În acest context, societatea trebuia să dovedească îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond pentru acordarea dreptului de deducere a TVA, ceea ce aceasta a demonstrat, fiind în sarcina fiscului să probeze implicarea sa în fraudă ori caracterul pur formal al operaţiunii (lipsa unei baze economice reale). Or, cum s-a arătat, nu există suficiente elemente care să susţină o atare abordare.

Concluzionând, în speţa de faţă, relevante sub aspectul deductibilității cheltuielilor efectuate la calculul impozitul pe profit și al stabilirii dreptului de deducere TVA, din punct de vedere al condiţiilor de fond ce se impun a fi îndeplinite, sunt efectuarea cheltuielilor în scopul realizării de venituri impozabile, respectiv intenţia recurentei de a desfăşura operaţiuni taxabile, ## ####### ######## ########## #########, fiind făcută dovada faptului că bunurile pretins a fi achiziționate au intrat în gestiunea reclamantei și aveau legătură cu obiectul de activitate al societății, iar ideea acreditată de organele fiscale, în sensul că platformele betonate nu ar fi fost utilizate în acest scop, nefiind făcută dovada că aceste cheltuieli aveau legătură cu activitatea societăţii, este lipsită de suport probator, prin urmare, Curtea reține că prin argumentele invocate, acestea nu au reușit să infirme legalitatea soluției adoptate de tribunal ci, dimpotrivă, în mod corect prima instanță a apreciat constatările organelor fiscale reflectate în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală ca fiind nesusținute, context în care a reținut nelegalitatea titlului de crența contestat și a admis acțiunea formulată din acest punct de vedere.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă contestă soluția dispusă de tribunal în privința obligaţiilor fiscale suplimentare în cuantm de 59.692 lei – impozit pe profit şi 65.561 lei, reprezentând tva, aferente achiziţiilor de materiale de construcţii din perioada ######### şi 7790 TVA – cu privire la care cererea introductivă a fost respinsă, aceste cheltuieli fiind aferente reparaţiilor şi lucrărilor de întreţinere ale instalaţiei electrice, precum și taxa pe valoare adăugată şi impozitul pe profit stabilite suplimentar aferente diferenţelor de cântar rezultate ca urmare a cântăririi mărfurilor tranzacţionate, în privința cărora apreciază că respectivele cheltuieli, în sumă de 377.018 lei, reprezentând diferenţe de cântar sunt erori maxime tolerate, apreciind că acestea sunt rezultatul activităţii economice a reclamantei şi sunt, conform prevederilor art. 25 lin.(l) din Legea nr.227/2015 privind Codul Fiscal, cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit. Ca urmare, societatea reclamantă consideră că nu datorează bugetului de stat suma de 60.322 lei (377.018lei*16%) reprezentând impozit pe profit.

În raport de acestea, apreciază a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 CPC, prima instanţă aplicând greşit normele de drept material incidente, respectiv art. 297, 299 alin.(2), lit. a), art. 19 Cod fiscal, art. 25 alin. 3 lit. d Cod fiscal şi Ordinul nr. 305/2005.

Recursul reclamantei se dovedește a fi parțial fondat.

Astfel, în ceea ce privește cheltuielile înregistrate în contul 611 ,,Cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile” efectuate în anii anul 2018 și 2019, reprezentând cheltuieli cu materiale de construcţii şi prestări de servicii construcţii, instanța de fond a validat constatările organelor de inspecție fiscală și a respins demersul judiciar al reclamantei.

În acest sens, în urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea a înregistrat în contabilitate lucrări de construcţii şi materiale de construcţii pentru care nu sunt încheiate contracte, nu sunt întocmite situaţii de lucrări, procese verbale de recepţie, rapoarte de lucru, sau orice alte documente corespunzătoare-contribuabilul trebuie să dovedească că aceste prestări şi materiale au fost utilizate de societate. Organele de inspecţie au solicitat documente care să justifice locul prestării acestora, necesitatea prestării în scopul desfăşurării activităţii economice, dar reclamanta nu a putut prezenta nici un document care să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor pentru obţinerea de venituri impozabile, încălcând prevederile art. 25 alin. 1 din legea nr. 227/2015.

Totodată, s-a reținut că societatea a dedus nejustificat o TVA în sumă de 113.127 lei în baza unor facturi reprezentând diverse materiale de construcţii şi prestări servicii, anexa 3, pentru care societatea nu a putut face dovada că se vor concretiza în totalitate în folosul realizării de operaţiuni taxabile, deducerea taxei nefiind justificată, societatea încălcând prevederile art. 297 respectiv art. 298 alin. 1 din legea nr. 227/2015 cu modificările şi completările ulterioare.

Prestările de servicii şi materiale de construcţii au fost înregistrate în parte de societatea verificată în contul 231 Imobilizări în curs platformă, balustradă sticlă şi în cont 602 Materiale consumabile

Prestările de servicii înregistrate de societate reprezintă:

– închiriere utilaje, pregătire şi amenajare platformă – nu există certitudinea că platforma amortizată este a societăţii verificate deoarece SC ############ ###### SRL închiriază platforma de la SC ############ ########### SRL,

-achiziţii de materiale construcţii de la diverse societăţi.

Pentru lucrările de construcţii efectuate, societatea nu deţine certificat de urbanism, autorizaţie de construcţie, situaţii şi devize de lucrări vizate de dirigintele de şantier, pentru a certifica consumul de materiale că este conform proiectului, şi nu există certitudinea că vor fi utilizate sau vor fi aferente în totalitate în folosul unor operaţiuni taxabile. Organele de inspecţie fiscală, în urma verificărilor efectuate, nu au putut identifica la societate toate imobilizările în curs înregistrate şi toate materialele.

Organele de inspecţie fiscală au solicitat documente care să justifice necesitatea prestării acestora în scopul activităţii desfăşurate, apreciind că pentru a deduce cheltuielile cu prestările de servicii, trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

-serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege;

-justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin situaţii de lucrări, procese verbale de recepţie, rapoarte de lucru, sau orice alte materiale corespunzătoare;

-contribuabilul trebuie să justifice că acestea sunt destinate în folosul unor operaţiuni taxabile. Societatea neputând prezenta nici un document în acest sens, a încălcat prevederile Legii nr. 571/2003, art. 145 alin. 2 lit. a, 297 respectiv art. 298 alin. 1 din legea 227/2015.

Tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că aceste cheltuieli ar fi fost realizate în scopul operaţiunilor taxabile (pct. 1.3.4, 1.4.4 şi 1.5.4 şi 2.4 din Decizia de impunere), apreciind astfel că Decizia de impunere este temeinică şi legală.

În fundamentarea soluției de respingere a demersului judiciar al reclamantei, sub aspectul situației de fapt, tribunalul a reținut că reclamanta desfăşoară activităţi de comerţ/depozitare cereale şi, aşa cum rezultă din anexa 3 a raportului de inspecţie fiscală a înregistrat în luna iulie 2017(f:169), au fost deduse cheltuieli în baza facturilor emise de ,,#### e #### în valoare 1400 lei, în luna septembrie 2017, „ideal logistic mat baie, balastieră horia, pod.net”, facturi cu valoare de 2.489 lei şi TVA de 473 lei, în luna octombrie 2017, „####, ####, platformă fără autorizaţie diriginte, balast”, în valoare de 3812 lei cu TVA, în sumă de 724 lei şi „instant central mat.baie, pod net pardosea” în valoare de 1090 lei cu TVA în sumă de 207 lei, în luna noiembrie 2017- „platformă betonată fără autorizaţie, situaţii de lucrări, diriginte” în valoare de 19.433 lei cu TVA sumă de 3692 lei şi în luna decembrie şi „balastieră ##### balast 4” în valoare de 407 de lei şi TVA în sumă de 77 lei.

În anul 2018 (f: 168) s-au avut în vedere pentru luna ianuarie „dedeman mat de construcţii, design impact construct granit, balast materiale” în valoare de 3363 lei, cu TVA în sumă de 639 lei, în luna februarie „design impact gresie, serman buildin, dedeman, balastieră materiale”, 1691 lei cu TVA de 321 lei şi „D&D Group”, închiriat nacelă siloz” – 1245 lei cu TVA 237 lei, în luna martie „Syla con Trans 25 t „piatră spart materiale” – 498 lei cu TVA 60 lei şi D&D Group, închiriat nacelă – 18.109 lei, cu TVA 60 lei, în luna aprilie 2018 „graf construct plasă sudată, tecnore beton”- 1527 lei cu TVA de 290 lei, în luna mai „#### e #### întreprindere individuală cherestea şi grinzi -12383 lei cu TVA „mirada, fier beton, tigla boiandrugi, tecnocore beton, dedeman faianţă, curent”- facturi în valoare de 36.954 c TVA în sumă de 7021 lei, în luna mai „mirada fier beton, tigla boiandrugi, tecnocore beton” dedeman vată minerală şi rig termopane ideal, facturi în valoare de 43 754 lei cu TVA în sumă de 8313 lei , #### & #### întreprindere individuală cherestea şi grinzi în valoare de 1600 lei cu TVA 0, în luna august 20 „phoenix group fier beton cdp energy piatrăm mirada” în valoare de 4798 lei cu TVA 29 lei, în luna septembrie „readymix şi tecnocore beton, graft construct materale, bendea, ideal logistic” în valoare de 15 805 lei cu TVA de 3003 lei.

În luna noiembrie s-a reţinut din nou că reclamanta a înregistrat în contabilitate, materiale de construcţii, beton, plasă, readymix.

Pentru anul 2019 (f: 167) s-a reţinut că sunt nedeductibile fiscal cheltuieli aferente mojar piatră în luna ianuarie, în sumă de 1450 lei cu TVA 276 lei „tecnocore beton, graf construct, electri gradsan top” şi în sumă de 2400 lei cu TVA în sumă de 456 lei – D&D Team Group închiriat macara ridicat element siloz – februarie, cheltuieli în sumă de 3710 lei cu TVA – #### e. #### întreprindere individuală cherestea, aprilie; cheltuieli cu sumă de 33.179 lei cu TVA în sumă de 6304 lei cu denumirea „tazole color, mirada, dedeman akire tiglă, sassulogres, rig termopane- mai; cheltuieli în sumă de 101 303 cu TVA 1925 lei – dedeman, balastieră horia, bricostore oţel, akire ciment, tecnocore, beton ; iunie, cheluieli de 9943 lei cu TVA în sumă de 1890 lei – „ema gropu, geam termopan, akire gresie, tecnocore beton” – iulie, cheltuieli în sumă de 4180 lei cu TVA în sumă de 790 lei – ###### ######## închiriat buldoexcavatorul pentru nivelat moloz -august;. cheltuieli în sumă de 9972 lei cu TVA în sumă de 1895 lei „neglob electric, restout logistic folie graft construct” melinda impex stecl, climas apl şi în sumă de 3200 lei #### e #### – grinzi ; septembrie, cheltuieli în sumă de 1765 lei cu TVA în sumă de 335 lei „###### i ########” închiriat buldoexcavatorul pentru nivelat moloz” – octombrie şi cheltuieli în sumă de 6847 lei cu TVA în sumă de 1301 lei „tecnocore beton, instal plus, fluidix” şi în sumă de 7923 cu TVA în sumă de 1509 lei – „închiriat macara şi buldozer” – decembrie.

În raport de aceste mențiuni, a apreciat prima instanță că atât expertul, cât şi reclamanta, au putut identifica cheltuielile avute în vedere în capitolul privind „materiale de construcţii” şi „prestări servicii construcţii”, neputându-se reţine nemotivarea actului administrativ fiscal prin neindentificarea cu exactitate a numărului de factură avută în vedere de organul fiscal, aşa cum au reţinut experţii fiscali, apărare însuşită ulterior şi de reclamantă prin concluziile scrise.

Prin acţiunea formulată, reclamanta a înţeles să conteste nedeductibilitatea cheltuielilor în sumă de 373.072 lei, pentru care s-au calculat obligaţiile fiscale suplimentare de natura impozitului pe profit 59.692 lei şi TVA în sumă de 65.561 lei, pretinzând că atât serviciile de închiriere nacelă sau macara, cât şi cele de achiziţii a materialelor, au fost necesare pentru lucrări de reparaţii/amenajare la sediul administrativ al reclamantei, fără a pretinde că nu a înţeles care sunt cheltuielile avute în vedere de organul fiscal.

Cu siguranţă expertul fiscal putea identifica facturile cu denumirea furnizorului ######, #### e ####, ,,akire”, ,,bendea”, ,,dedeman”,,balastieră #####”, D& Team,Truţ ######## etc, societăţi comerciale care furnizează materiale/servicii de construcţii de asemenea indicate în anexa 3, aferente fiecărei luni menţionate în această anexă.

Instanţa reţine că afirmaţiile generale ale reclamantei privind reparaţii acoperiş/amenajare sediu nu pot fi reţinute pentru a considera deductibile cheltuieli de achiziţie a unor cantităţi semnificative de beton, cherestea, ţiglă, plasă sudată, închirieri nacele, macarale şi buldoexcavator.

Reclamanta nu a depus facturile în discuţie pentru a explicita modul de utilizare a materialelor de construcţii, pentru care s-au emis facturile menţionate. Aceasta a depus doar facturile privind serviciile de închiriere a nacelei de la D&D Team (f: 195-200) şi a unei macarale (f: 199), fără a face dovada unor operaţiuni desfăşurate în interesul activităţii economice cu aceste utilaje la data de 19.02.2018, 14.03.2018, 15.03.2018 sau 09.11.2018. Nu s-a indicat cine a efectuat reparaţii la acoperiş, în ce au constat aceste reparaţii (înlocuire ţiglă, tablă sau alt material, refacere acoperiş) nu s-au depus facturi de prestări servicii, nu există rapoarte de necesitate, nici un alt document sau chiar probă testimonială care să dovedească utilizarea acestor utilaje în scopul acţiunilor taxabile aşa cum pretinde reclamanta.

Prioritar, Curtea constatand că organele fiscale nu au invocat existența unor dubii ori suspiciuni de fraudă și nu au contestat realitatea facturilor fiscale prezentate de contribuabil pentru justificarea dreptului său de deducere, ci au pretins că acestea nu ar fi fost achiziționate în scopul derulării activității, deoarece nu au fost însoțite de dovezi suplimentare.

Curtea atrage însă atenţia asupra împrejurării că organul fiscal are obligația de a-şi exercita dreptul de apreciere în limitele rezonabilității şi echităţii.

Sub acest aspect, Curtea constată că prima instanţă a concluzionat că recurenta reclamantă, respectiv experţii fiscali, ar fi putut identifica cheltuielile nedeductibile avute în vedere de organele fiscale, chiar în lipsa detalierii acestora în cuprinsul raportului de inspecție fiscală prin indicarea punctuală a facturilor de achiziție respinse de la deductibilitate, exempificând, printr-o serie de referiri făcute la achizițiile respective în cuprinsul anexei 3 la raportul de inspecţie fiscală, în condiţiile în care exemplele menționate nu sunt suficiente pentru a se reține o motivare adecvată a actelor administrativ fiscale, prin raportare la imperativul de a se asigura respectarea principiului certitudinii impunerii.

Or, din acest punct de vedere, sunt relevante menţiunile expertului contabil în sensul imposibilităţii identificării tuturor documentelor justificative (facturi fiscale) în baza cărora s-au stabilit sumele din cuprinsul anexei 3, corespunzătoare obligațiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina societății, situație în care orice dubiu profită contribuabilului, în contextul în care nu se poate reține în mod indeniabil că organele fiscale și-ar fi respectat obligația de a identifica toate achiziţiile pe care le-au apreciat a fi nedeductibile, în acord cu exigențele impuse de dispoziţiile art. 73 alin. 2 din Legea ######## privind Codul de procedură fiscală, conform cărora: “(2) Organul fiscal are sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe sau constatări proprii”, respectiv cu cele impuse de articolul 6 alineatele (1) și (2) din Cod, potrivit cărora:

„(1) Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii.

(2) Organul fiscal își exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilității și echității, asigurând o proporție justă între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.”

Astfel cum se arată în raportul de expertiză, referitor la achiziţiile de materiale de construcţii, la lucrările de reparaţii şi închirieri de echipamente şi utilaje, la cererea de chemare în judecată sunt anexate, cu titlu de exemplificare, doar câteva astfel de facturi de achiziţii, aferent doar anului 2018, mai precis 4 (patru) facturi emise de către furnizorul D&D #### ##### SRL, privind închirierea de utilaje, în sumă de 19.713,80 lei, cu un TVA de dedus în sumă de 3.745,61 lei, valoarea totală a facturilor fiind de 23.459,41 lei.

Din examinarea datelor şi informaţiilor înscrise aferent anilor 2017, 2018, 2019 şi respectiv 2020 în Anexa nr. 3 – Situaţie TVA şi cheltuieli nedeductibile din Raportul de inspecţie fiscală F-AR 460/16.12.2020, expertul a constatat că la rubrica „DENUMIRE” nu sunt indicate facturile de achiziţii de bunuri şi servicii în legătură cu care, în cazul de faţă, pentru sumele centralizate lunar cu titlu de „####” şi „TVA” nu s-a acordat dreptul de deducere a cheltuielilor operaţionale respectiv a taxei pe valoarea adăugată.

În aceste condiţii în care în raportul de inspecţie fiscală nu sunt indicate facturile de achiziţii de bunuri şi servicii care au stat la baza centralizării sumelor stabilite suplimentar cu titlu de TVA şi impozit pe profit (fiind indicate doar prescurtări privind denumiri de furnizori), iar la cererea de chemare în judecată, cu excepţia celor mai sus redate, nu au fost anexate toate documentele justificative, s-a apreciat de către expertiza efectuată că nu se poate formula un răspuns clar şi complet la cerinţelele acestui obiectiv, în lipsa tuturor documentelor justificative şi contabile în legătură cu care trebuie analizate aspectele legate de deductibilitate. Ca atare, prin adresa nr. 5/17.03.2023, transmisă societăţii reclamante, au fost semnalate aspecte legate de neconcordanţele constatate şi, totodată, a fost solicitată prezentarea documentelor care au stat la baza întocmirii Anexei nr. 3 – Situaţie TVA şi cheltuieli nedeductibile din Raportul de inspecţie fiscală F-AR 460/16.12.2020, societatea neputând identifica provenienţa sumelor indicate.

Concluzionând asupra celor mai sus redate pentru acest obiectiv fixat expertizei fiscale judiciare, în legătură cu totalul de 373.072 lei, corespunzătoare cheltuielilor operaţionale înregistrate în perioada 2017 – 2019, şi la totalul de 65.561 lei al taxei pe valoarea adăugată dedusă în perioada 2018 — 2020, pentru achiziţiile de materiale de construcţii şi de servicii constând în închirieiri de utilaje, nu s-a putut formula un răspuns, atât timp cât nu au fost identificate toate documentele justificative care au stat la baza centralizării sumelor înscrise în Anexa nr. 3 – Situaţie TVA şi cheltuieli nedeductibile din Raportul de inspecţie fiscală F-AR 460/16.12.2020.

Așadar, în măsura în care expertul contabil a menționat că se află într-o imposibilitate de a exprima o concluzie cu privire la deductibilitatea cheltuielilor aferente achiziţiilor analizate, pe motiv că în anexa nr. 3 la Raportul de inspecţie Fiscală nu sunt indicate facturile de achiziţii de bunuri şi servicii care au stat la baza centralizării sumelor stabilite suplimentar cu titlu de TVA şi impozit pe profit, Curtea constată că aprecierea organelor fiscale se dovedește a fi una insuficient fundamentată, în lipsa indicării componenţei sumelor considerate ca fiind nedeductibile şi neidentificării exacte a documentumentelor justificative indicate de reclamantă în legătură cu care s-a apreciat că achizițiile nu ar fi fost realizate în scopul desfășurării activității, creanța fiscală stabilită în sarcina contribuabilului nefiind una certă.

De altfel, recurenta-reclamantă a indicat exemplificativ și în cuprinsul cererii de chemare în judecată o parte dintre facturile pe baza cărora a făcut achizițiile respective, însă acestea nu au fost avute în vedere, fără o justificare rezonabilă din partea organelor fiscale.

De asemenea, a menționat că și cheltuielile evidențiate în facturile fiscale, având drept obiect prestarea serviciilor de închiriere nacelă şi macara, au legătură cu obiectul de activitate al societății, fiind justificate prin prisma lucrărilor efectuate de societate, în condițiile în care înălţimea mare a silozurilor (aproximativ 8-9 metri), face imposibilă orice operaţiune, de la schimbatul corpurilor de iluminat şi până la efectuarea unor reparaţii la acoperiş, fără închirierea unei nacele şi a unei macarale, aserțiuni care nu au fost infirmate prin dovezi concludente de către organele fiscale, care să denote contrariul celor afirmate, pentru a putea condiționa dreptul de deducere de depunerea sau întocmirea unor documente suplimentare, de tipul celor menționate în cuprinsul raportului de inspecție fiscală.

O interpretare contrară ar fi de natură să golească de conținut principiul certitudinii impunerii consacrat de prevederile art. 3 alin. 1 lit. b din Legea ######## privind Codul fiscal, în conformitate cu care modalitatea şi sumele de plată trebuie să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

În ceea ce privește TVA, Curtea reamintește că 67 din Normele metodologice ale Codului fiscal aprobat prin Legea 207/2015: (1) Dreptul persoanelor impozabile de a deduce taxa achitată sau datorată pentru bunurile/serviciile achiziționate destinate utilizării în scopul operațiunilor prevăzute la art. 297 alin. (4) din Codul fiscal constituie un principiu fundamental al sistemului de TVA. Dreptul de deducere prevăzut la art. 297 din Codul fiscal face parte integrantă din mecanismul TVA și, în principiu, nu poate fi limitat. Acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxei aplicate operațiunilor efectuate în amonte. Pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie îndeplinite în primul rând condițiile de fond, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv pe de o parte, cel interesat să fie o persoană impozabilă în sensul titlului VII din Codul fiscal și, pe de altă parte, bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor prevăzute la art. 297 alin. (4) din Codul fiscal, iar în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă.

În conformitate cu decizia pronunţată în cauza C-430-19 CJUE, Principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA), în special cele ale neutralității fiscale și securității juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezența unor simple bănuieli nesusținute cu dovezi ale administrației fiscale naționale cu privire la realizarea efectivă a operațiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA-ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menționate, alte elemente care să probeze realitatea operațiunilor economice realizate.

În acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dreptul de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i-au fost livrate bunurile sau i-au fost prestate serviciile care justifică dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii, a participat la o operațiune implicată într-o fraudă privind T.V.A. săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări- #### Pen EOOD, C – 18/13 (hotărârea din 13.02.2014, §26).

Totodată, Curtea reține că normele de drept intern mai sus menționate consacră, astfel cum s-a arătat, condiții de formă dar și de fond ce este necesar a fi întrunite cumulativ, iar pentru dovedirea îndeplinirii condițiilor de fond este necesar ca, pe lângă deținerea formală a unei facturi conforme cu exigențele legale, să se dovedească și împrejurarea că bunurile facturate sunt achiziţionate în folosul operaţiunii taxabile respective, iar autoritatea fiscală poate refuza dreptul de deducere a TVA în caz de fraudă ori abuz de drept, însă acestea dovedite în condiţiile legii, în exercitarea dreptului de apreciere a conţinutului economic al tranzacţiei, potrivit art. 11 alin. 1 din Codul fiscal.

O interpretare contrară ar goli de conținut dispoziţiile legislației fiscale care condiţionează deductibilitatea TVA de destinația utilizării în folosul unor operațiuni taxabile.

În ceea ce privește principiul bunei credințe, Curtea reține că acesta a fost consacrat prin jurisprudenţa europeană privind aplicarea art. 167, 168 lit. a) şi 178 lit. a) din Directiva #########CE.

În acest sens, în cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11, Mahagében şi #####, Curtea Europeană de Justiţie reia următoarele principii de interpretare în ceea ce priveşte „testul cunoaşterii” din cauzele reunite C-439/04 şi C-440/04, #### Kittel și ####### Recycling:

„45. (…) beneficiul dreptului de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât în temeiul jurisprudenței care rezultă de la punctele 5661 din Hotărârea #### Kittel și ####### Recycling, potrivit căreia trebuie să se stabilească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă, căreia iau fost furnizate bunurile sau serviciile care îi servesc de bază pentru a justifica dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că această operațiune era implicată întro fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator în amonte sau în aval în lanţul acestor livrări sau al acestor prestări.”

46. Astfel, o persoană impozabilă care știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziția sa, participa la o operațiune implicată întro fraudă privind TVAul trebuie, în scopul Directivei 2006/112, să fie considerată ca participând la această fraudă, independent de aspectul dacă obține sau nu obține un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operațiunilor taxate efectuate de aceasta în aval.

47. În schimb, nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de directiva menționată să se sancționeze, prin refuzarea acestui drept, o persoană impozabilă care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată întro fraudă săvârșită de furnizor sau că o altă operațiune care face parte din lanțul de livrare, anterioară sau posterioară celei realizate de persoana impozabilă menționată, era afectată de frauda privind TVA-ul.

48. Astfel, instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăși ceea ce este necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei publice.

49. Dat fiind că refuzarea dreptului de deducere conform punctului 45 din prezenta hotărâre este o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl constituie dreptul menționat, revine autorității fiscale să stabilească corespunzător cerințelor legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată întro fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de livrare.”

„Revine în continuare instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă autoritățile fiscale implicate au stabilit existența unor astfel de elemente obiective.”

În jurisprudența sa, Înalta ##### de Casaţie şi Justiţie a invocat hotărârile CJUE în cauza Optigen – C 354/03 şi în cauza Mecsek ###### Kft. – C 273/11: „Dreptul de deducere nu poate fi afectat de frauda săvârșită de altă persoană care face parte din lanțul de distribuție, cu condiția să nu aibă cunoștință de această fraudă. (…) Instanța națională are sarcina de a efectua o apreciere globală a tuturor împrejurărilor de fapt pentru a se putea stabili dacă societatea a acționat cu bună-credință și a luat toate măsurile care îi pot fi impuse în mod rezonabil pentru a se asigura că operațiunea realizată nu o conduce la participarea la o fraudă fiscală.”

În hotărârea CJUE pronunţată în cauza Ministero dell’Economia e delle Finanze v #### Service Srl. – C 425/06, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut dreptul instanței naționale de a constata că o practică este abuzivă în cazul în care urmărirea unui avantaj fiscal constituie scopul esențial al operațiunii, putând fi avute în vedere caracterul pur artificial al operațiunii, precum și raportul de natură juridică, economică și/sau personală între operatorii în cauză, în pofida unor obiective economice inspirate din considerații, de exemplu, de marketing, de organizare și garanție (paragraful 61)- decizia civilă nr. ###/25.03.2016 pronunţată de Înalta ##### de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Aplicând aceste principii în speța pendinte, Curtea apreciază că în speță, în lipsa unei motivări adecvate a actului administrativ fiscal, din perspectiva identificării tuturor componentelor necesare pentru a se stabili certitudinea creanței fiscale, în contextul în care realitatea operaţiunilor economice derulate în cauză nu a fost negată de către organele fiscale, iar verificările şi constatările organelor de inspecţie fiscală nu denotă faptul că marfa achiziționată ar proveni dintr-un circuit de facturi fictive, nu au fost furnizate suficiente dovezi pentru a se stabili că aceste tranzacţii nu pot fi luate în considerare, respectiv că aceastea ar fi fost efectuate pentru obţinerea unui avantaj fiscal, pentru a se refuza dreptul de deducere.

Prin urmare, în contextul în care în Anexa nr. 3 – Situaţie TVA şi cheltuieli nedeductibile din Raportul de inspecţie fiscală F-AR 460/16.12.2020 nu a fost prezentată componenţa sumelor considerate ca fiind nedeductibile, pe fiecare document justificativ, în speţă pe fiecare factură, în care să prezinte numărul şi data facturii pentru a putea fi identificată, în vederea analizării din punct de vedere fiscal al deductibilităţii cheltuielilor, organele de inspecţie fiscală mărginindu-se să menționeze într-un mod insuficient explicitat împrejurarea că suma de 373.072 lei, aferentă achiziţiilor de materiale de construcţii şi prestări servicii închiriat utilaje pentru construcţii, ar reprezenta cheltuieli nedeductibile, Curtea constată că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 131 alin.(l) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora constatările organului de inspecţie fiscală vor fi prezentate faptic şi legal.

Recurenta a criticat totodată soluția primei instanțe în privința celor reținute de organele fiscale în sensul că nu ar fi colectat o TVA în sumă de 25.455 lei, respectiv nu a refacturat prestările de servicii facturate de diverşi furnizori executate pentru societăţile afiliate (SC ############ ########## SRL, SC ############ ##### SRL, SC #### ### ############ ##### SRL), societăţi afiliate, conform declaraţiei de afiliere dată de administratorul societăţii verificate, domnul ###### ######.

Sub aspectul situației de fapt, prima instanță a constatat că organele de inspecţie fiscală au solicitat documente, respectiv avize de la ####, situaţii de lucrări, plan de amplasament pentru a putea identifica locul unde s-au efectuat efectiv lucrările, deoarece SC ############ ########### SRL, societate afiliată, facturează către societatea verificată chirie platformă. Din facturile şi în documentele prezentate de societate rezultă că lucrările au fost efectuate pentru platformă şi silozurile care aparţin SC ############ ########### SRL. În explicaţia dată de administratorul societăţii verificate, domnul ###### ######, acesta a declarat că ,,Lucrările de construcţii au fost executate pentru infrastructura electrică aferentă noului terminal intermodal deţinut de Transylvania Proprieties. S-a omis facturarea de către SC ############ ###### SRL. Lucrările efectuate la Transylvania Invest au fost de extindere iluminat hală, instalarea unor prize industriale şi verificarea întregii instalaţii. Sunt căderi frecvente de tensiune şi am decis verificarea amănunţită a instalaţiei electrice” S-a precizat că pentru aceste lucrări s-au prezentat facturi care au o singură poziţie ,, prestări servicii” şi nu a prezentat avize de la ####, situaţii de lucrări, un plan pentru a putea identifica locul unde s-au efectuat efectiv lucrările. S-au menţionat dispoziţiile art. 108 alin. 2 din legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora contribuabilul care desfăşoară tranzacţii cu persoane afiliate are obligaţia să dovedească că tranzacţia s-a încheiat la un preţ de piaţă, şi s-au consemnat venituri suplimentare în sumă de 41.000 lei, pentru care reclamanta a omis să emită factura de vânzare, reclamanta încălcând dispoziţiile art.12 lit. a din Legea nr. 227/2015 cu modificările şi completările ulterioare.

În drept, s-au menţionat dispoziţiile art. 21 alin. 1, art.25 alin. 1 şi art. 25 alin. 3 lit. m din legea ######## privind Codul fiscal.

Din analiza probatoriului administrat, tribunalul a constatat că suma de 41000 lei este aferentă instalaţiei electrice achitată de reclamantă în baza contractelor de antrepriză nr. 25/17.12.2019 încheiat între investitor şi ###### ###### SRL şi 23/29.11.2019 (f:202,203-206, 208-210).

Instanţa de fond a reţinut că ambele contracte au avut ca obiect ,,Execuţie instalaţie electrică”(Montare suporţi pentru supraveghere video, trasee alimentare pentru sistemul de supraveghere video, montare şi poziţionare tablouri de comandă, montaj corp de ilumina, montaj prize platformă(f:206) respectiv ,,Montare stâlpi de iluminat, Trasee alimentare iluminat, trasee alimentare prize platformă, montaj corp iluminat stâlpi, montaj prize platformă-f:210). Ambele lucrări au fost achitate de reclamantă(f:207, 211) cu facturile nr. 34/29.11.2019-21.000 lei, şi nr. 38/04.04.2018-21.000 lei, pe care nu le-a înregistrat în contabilitate. Fiind întrebat în legătură cu aceste lucrări de realizare a instalaţiei electrice achiziţionate de ############ ###### SRL, administratorul societăţii a comunicat pârâtei ,,Lucrările de construcţii au fost executate pentru infrastructura electrică aferentă noului terminal intermodal deţinut de Tranasylvania Porprieties. S-a omis facturarea către Proprieties. Lucrările efectuate la Transylvania Invest au fost de extindere iluminat hală, instalarea unor prize industriale şi verificarea întregii instalaţii. Sunt căderi frecvente de tensiune şi am decis verificarea amănunţită a instalaţiei electrice.” (f:183).

Instanța de fond a apreciat că față de conţinutul evaziv al celor două contracte privind realizarea unei instalaţii electrice, fără stabilirea amplasamentului acesteia, şi avand în vedere susţinerile reprezentantului reclamantului, întemeiat au reţinut autorităţile fiscale obligaţia de refacturare a acestor cheltuieli şi înregistrarea lor ca venituri precum şi a colectării unei TVA în sumă de 25.455 lei.

#### de cele menţionate, a apreciat tribunalul că întemeiat autorităţile fiscale au reţinut omisiunea de înregistrare în contabilitate şi de refacturare a costurilor de realizare a instalaţiei electrice pentru ############ ########### SRL în valoare de 41.000 lei, în anul 2019, pentru care nu s-a colectat astfel o TVA în sumă de 25.455 lei, dar neîntemeiat a fost inclusă această sumă doar în categoria veniturilor nerealizate, cu consecinţa calculării unui impozit suplimentar în sumă de 6560 lei, înregistrarea sumei ca venit suplimentar impunând şi înregistrarea cheltuielilor aferente realizării acestui venit, conform art. 25 alin. 1 din legea nr. 227/2015 şi deducerea sumei din baza profitului impozabil.

În consecinţă, instanţa a reţinut ca fiind corect stabilită TVA suplimentară în sumă de 25.455 lei, aferentă TVA necolectată ca urmare a omisiunii de refacturare a costurilor de realizare a instalaţiei electrice, dar a anulat decizia de impunere pentru impozitul suplimentar calculat la costurile de realizare a instalaţiei electrice.

În ceea ce privește împrejurarea relevată de organele fiscale, în sensul că societatea nu a înregistrat în contabilitate, respectiv nu a refacturat prestările de servicii în sumă de 41.000 lei reprezentând instalaţie electrică montaj stâlpi şi prize pe platformă facturate de SC ###### ######## SRL, prima instanță a validat, așadar, parțial, constatările organelor fiscale, și a infirmat demersul judiciar al reclamantei.

Curtea constată că raportul de expertiză contabilă efectuat a relevat exisența la dosar a documentelor justificative din care rezultă că societatea nu datorează suma de 6.560 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, precum şi că are drept de deducere a taxei pe valoare adăugată aferente, în cuantum de 7.790 lei;

Astfel cum, de altfel, a constatat și tribunalul parțial prin considerentele redate, pentru aceste investiţii recurenta a prezentat:

În acelaşi sens, expertiza efectuată a constatat că au fost anexate de societatea reclamantă o serie de documente justificative privind lucrările efectuate de furnizorul ###### ###### SRL (filele 201 — 208 la dosarul cauzei) respectiv factura nr. 34/29.11.2019 în sumă de 21.000 lei, emisă în baza Contractului de prestări servicii nr. 23/29.11.2019 şi factura nr. 38/18.12.2019, în sumă de 20.000 lei, emisă în baza Contractului de prestări servicii nr. 25/17.12.2019, precum şi Procesele verbale de recepţie a lucrărilor din datele de 18.12.2019 şi 31.12.2019, conform cărora rezultă că s-au efectuat şi finalizat lucrări la „investiţia Instalaţie Electrică din Loc. ############ nr. 122, ####, ########## ############ ###### SRL”.

În anexa întocmită la Contractul de prestări servicii nr. 25 mai sunt menţionate informaţii suplimentare, în sensul că sunt redate tipurile de lucrări efectuate respectiv: montare suporţi pentru supraveghere video, trasee alimentare pentru sistemul de supraveghere video, montare şi poziţionare tablouri comandă, montaj corp de iluminat, montaj prize platformă.

În completare, mai sunt depuse documente justificative conform cărora se deduce că, în fapt, instalaţia electrică în cauză a fost înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii reclamante sub forma unei imobilizări corporale începând cu anul 2014, valoarea lucrărilor de 41.000 lei efectuate în anul 2019, fiind în fapt una dintre suplimentările acestei investiţii iniţiale. Astfel, instalaţia electrică în cauză figurează înregistrată în evidenţa contabilă ca şi o imobilizare corporală, în cadrul contului 2126, în baza notei contabile 11/30.09.2014, fiind recepţionată în urma efectuării unei investiţii în curs, la o valoare a materialelor şi serviciilor astfel încorporate de 15.231,25 lei, conform facturilor de achiziţii de materiale şi servicii şi Procesului verbal de predare a lucrării nr. 41/08.09.2014, întocmite de societatea ####### #### #### SRL (filele ### # ### la cererea de chemare în judecată). Din documentele de evidenţă contabilă, respectiv din fila privind Registrul jurnal general, editată pentru perioada 01.01.2015 – 31.12.2019 aferent contului 2126 — Instalaţie electrică, precum şi din Centralizatorul privind calculul amortizării pentru anul 2015, documente solicitate societăţii reclamante şi puse la dispoziţie ulterior convocării părţilor, rezultă că, urmare efectuării unei corecţii, începând cu data de 01.01.2015 valoarea de intrare a acestei imobilizări corporale a fost modificată la valoarea de 14.424,80 lei. Totodată, imobilizarea în cauză a fost încadrată, conform prevederilor H.G. ######### pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de utilizare a mijloacelor fixe, cu codul de clasificare 1.7.1.2. Reţele de alimentare, de iluminat şi linii de transport a energiei electrice — aeriene, pe stâlpi metalici sau din beton armat şi cu o durată de utilizare de 32 ani, valoarea amortismentului lunar, începând cu data de 01.01.2015 fiind de 31,26 lei.

Ulterior, în cursul anului 2018, valoarea de intrare a imobilizării în cauză a fost majorată la 37.641,76 lei, ca urmare a încorporării contravalorii materialelor şi serviciilor în sumă de 23.216,96 lei, înscrise într-un număr de 3 facturi şi situaţii de plată întocmite de acelaşi furnizor ####### #### #### SRL, (filele 211 — 217 la cererea de chemare în judecată).

În anul 2019, aşa cum rezulă şi din Centralizatorul privind calculul amortismentului pe anul 2019 se constată că, după încorporarea contravalorii facturilor emise de furnizorul ###### ###### SRL privind lucrările de investiţii efectuate la instalaţia electrică în valoare totală de 41.000 lei, valoarea de intrare a imobilizării corporale „Instalaţie electrică” s-a majorat la suma de 78.641,76 lei, valoarea amortismentului, începând cu luna decembrie 2019, devenind 232,60 lei.

În raport de constatările care au generat stabilirea obligaţiile fiscale suplimentare prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-AR 460/16.12.2020, în sensul că în anul 2019 au fost evidenţiate cheltuieli cu prestări de servicii efectuate la instalaţia electrică a platformei şi silozurilor deţinute de societatea afiliată ############ ########## SRL şi care nu au fost refacturate, în sumă de 41.000 lei, pentru care societatea verificată a prezentat facturi cu o singură poziţie de prestări servicii, fără să prezinte avize ####, situaţii de lucrări, un plan de amplasament sau orice alte documente pentru a putea identifica locul unde s-au efectuat efectiv lucrările, în ce au constat şi că acestea au fost efectuate în scopul desfăşurării activităţii sale economice, expertiza a relevat împrejurarea că la nivelul anului 2019, suma de 41.000 de lei nu a fost înregistrată în evidenţa contabilă pe seama unor cheltuieli operaţionale, în fapt fiind majorată valoarea de intrare a imobilizării corporale Instalaţie electrică, şi ca atare pe principiul neutralității nu impunea, chiar dacă ar fi fost cazul, refacturarea acestei sume societăţii afiliate.

Suplimentar erorii constatate cu privire la modul în care s-a consemnat în Raportul de inspecţie fiscală nr. F-AR 460/16.12.2020 că a fost înregistrată în evidenţa contabilă suma de 41.000 lei, s-a apeciat de către expertiză că este necesară clarificarea aspectelor legate de locaţia în care este amplasată imobilizarea corporală în cauză, în urma constatării unor neconcordanţe între constatările formulate prin Raportul de inspecţie fiscală şi datele şi informaţiile culese din analizarea extraselor de carte funciară şi a celorlalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

Astfel, o primă constatare este legată de datele înscrise în documentele întocmite cu ocazia recepţionării în anul 2014 a investiţiei în curs, mai precis conform facturilor de achiziţii de materiale şi servicii şi respectiv a Procesului verbal de predare a lucrării nr. 41/08.09.2014 întocmite de furnizorul ####### #### #### SRL, potrivit cărora rezultă că s-a efectuat predarea respectiv recepţionarea lucrării „INSTALAŢIE ELECTRICA DE UTILIZARE -####. Conform Extrasului de carte funciară privind imobilul situat în localitatea ############ nr. 122, nr. cadastral 314295, eliberat în 25.09.2021, scanat în dosarul electronic al cauzei se constată că, potrivit informaţiilor privind geometria locaţiei în cauză şi respectiv conform datelor referitoare la construcţii, pe terenul în cauză este edificată o singură construcţie, din categoria celor industriale şi edilitare, notată „#### DEPOZITARE — PARTER”, cu o suprafaţă construită la sol de 1.515 mp, construită şi recepţionată în cursul anului 2014.

Din analiza, atât a documentelor depuse în instanţă, cât şi a celor solicitate şi primite ulterior convocării părţilor, s-a constatat că pe perioada supusă inspecţiei fiscale, respectiv intervalul #### # ####, imobilul situat în localitatea ############, #### ##### ### ###, compus din teren arabil intravilan în suprafaţă de 7.936 mp, pe care era edificată construcţia „#### DEPOZITARE -PARTER”, cu o suprafaţă construită la sol de 1.515 mp, s-a aflat în proprietatea societăţii reclamante, transferul dreptului de proprietate în favoarea societăţii afiliate ############ ########## SRL fiind realizat doar în anul 2021, conform contractului de vânzare autentificat sub nr. 2782/03.09.2021.

Între cele două societăţi afiliate, ############ ########## SRL, în calitate de proprietar tabular (locator), şi ############ ###### SRL, în calitate de chiriaş, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1 din 18.07.2018, având ca obiect punerea la dispoziţia acesteia din urma alunui alt imobil situat la aceeaşi adresa din localitatea ############ #### #### ### ##.1, imobil înscris în CF sporadic 315531 ############, format din teren împrejmuit zona industrială şi silozuri cereale + canal tehnologic, în vederea deschiderii unui punct de lucru.

În legătură cu acest contract de închirere, organele de inspecţie fiscală au reţinut faptul că societatea reclamantă avea obligaţia să refactureze costurile generate de lucrările efectuate la instalaţia electrică, în sumă de 41.000 lei, invocând împrejurarea că din facturile şi documentele prezentate de către societate rezultă că lucrările au fost efectuate pentru platforma şi silozurile care aparţin SC ############ ########## SRL.

În acest sens, expertiza evidențiat împrejurarea că, prin modul succesiv în care, în anii 2014, 2018 şi respectiv 2019, achiziţiile de bunuri şi servicii în cauză au fost înregistrare în contabilitate sub formă unor investiţii la aceeaşi imobilizare corporală denumită Instalaţie electrică, rezultă că societatea reclamantă a considerat că lucrările de executare, extindere şi modernizare, au fost efectuate aferent halei de depozitare, parte din imobilul înscris în CF sub nr. 334490 (nr. cadastral nou rezultat în urma finalizării înregistrării sistematice), aflat în proprietatea acesteia până în anul 2021.

De altfel, explicaţiile date de administratorul societăţii în cursul inspecţiei fiscale relevă inclusiv efectuarea investiţiilor la imobilul aflat în proprietatea reclamantei, justificat de extinderea instalaţiei de iluminat la hală, instalarea unor prize industriale precum şi verificarea întregii instalaţii electrice, motivată de repetatele căderi de tensiune. Or, platforma betonată se afla în proprietatea societății la data efectuării investiţiilor, în timp ce silozurile unde s-au efectuat aceste lucrări, după cum a arătat mai sus, sunt folosite în temeiul contractului de închiriere de către societate, iar conform clauzelor contractuale, orice investiţii necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii economice incumbă acesteia.

Astfel, din contractul de închiriere nr. 1 din 18.07.2021, încheiat de societate cu ############ ########## SRL, rezultă că realizarea acestor investiţii reparaţii/îmbunătăţiri reveneau reclamantei, dispoziţiile art. 4 din contract instituind în sarcina Chiriaşului obligaţia de a achita contravaloarea oricăror lucrări de reparaţii/îmbunătăţiri efectuate la spaţiul închiriat. Prin urmare, chiar dacă lucrările de modernizare ale instalaţiei electrice s-au realizat atât la imobilul proprietatea societății, cât şi la cel aflat în proprietatea ############ ########## SRL, este esenţial atât că reclamanta exercita dreptul de folosinţă asupra ambelor imobile, cât şi faptul că lucrările erau necesare pentru desfăşurarea activităţii economice.

Prin urmare, Curtea constată că în mod greșit s-a reținut existența unei obligaţii de refacturare a acestor cheltuieli, dreptul de deducere fiind exercitat în mod corect, în contextul în care nu au fost administrate dovezi concludente, de natură să infirme împrejurarea că realizarea instalaţiei electrice a avut legătură cu activităţile economice desfăşurate de societate şi cu locurile/imobile unde erau acestea prestate, aşa încât în mod eronat prima instanţă a apreciat că ar fi trebuit să refactureze aceste cheltuieli către o altă persoană juridică, respectiv către Transylvania Properties, printr-o greșită interpretare a prevederilor legale incidente în materie, raportat la situația de fapt relevată de probele administrate.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 7.790 lei stabilită suplimentar aferent anului 2019, conform datelor din Anexa 3 – Situaţie TVA şi cheltuieli nedeductibile – an 2019, la raportul de inspecţie fiscală, expertiza a constatat că această valoare a fost stabilită corespunzător sumei de 41.000 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la instalaţia electrică şi înscrise în facturile întocmite în numele furnizorului ###### ###### SRL. Din analizarea dalelor şi informaţiilor înscrise în cele două facturi privind lucrările efectuate de furnizorul ###### ###### SRL (filele 201 şi 207 la cererea de chemare în judecată) respectiv factura nr. 34/29.11.2019 în sumă de 21.000 lei şi respectiv factura nr. 38/18.12.2019, în sumă de 20.000 lei, se constată că acestea au fost emise fără TVA.

Sub acest aspect, nu se impunea stabilirea de către organele de control a unui TVA colectat suplimentar în sumă de 7.790 lei (41.000 lei x 19%), atât timp operaţiunile calificate de organele fiscale ca fiind de natura celor care trebuiau refacturate nu au fost purtătoare de TVA.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de fond, Curtea constată că în mod eronat a fost stabilită în sarcina societății reclamante o obligație suplimentară de plată a sumei de 7.790 lei, sub formă de TVA colectat, aferent constatării formulate în legătură cu lucrările efectuate în anul 2019 la instalaţia electrică, astfel cum sunt înscrise în facturile întocmite în numele furnizorului ###### ###### SRL.

Și în această privință, Curtea constată așadar că recursul reclamantei se dovedește a fi fondat, astfel că va fi admis în limitele determinate de recurentă în privința TVA în cuantumul indicat de aceasta prin cererea de recurs, în acord cu principiul disponibilității.

În ceea ce privește cheltuielile înregistrate în contul 65851 ,,Cheltuieli cu diferenţe de cântar” suma de 124.861 lei, s-a constatat că reclamanta a descărcat gestiunea de marfă şi implicit a înregistrat cheltuieli în sumă de 124.861 lei-anul 2018 și 252.157 lei -anul 2019, fără să fie înregistrate şi venituri aferente acestor cheltuieli. Din nota explicativă dată de administratorul societăţii, ###### ##### ######, rezultă că aceste pierderi sunt datorate operaţiunilor de încărcare-descărcare, transport, depozitare şi în mod special datorită operaţiunilor de cântărire.

Din verificările efectuate şi din nota explicativă dată de administratorul societăţii, ###### ##### ######, organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea înregistrează cheltuieli cu diferenţe de cântar din două motive:

1.diferenţele constatate la achiziţiile de cereale, respectiv când intră în gestiune există diferenţe între cantitatea înscrisă pe facturile de achiziţii de la diverşi furnizori şi cantitatea recepţionată de societate în momentul intrării în gestiune(cântărire).

2.diferenţele constatate la livrările de cereale respectiv există diferenţe între cantitatea încărcată în vagoanele de tren şi înscrisă pe avizele de livrare de către societatea verificată şi cantitatea recepţionată de către client.

S-a considerat că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 25 alin. 3 lit. d, conform căruia sunt cheltuieli cu deductibilitate limitată scăzămintele, perisabilităţile, pierderile rezultate din manipulare/depozitare şi că prin înregistrarea acestor cheltuieli ca deductibile s-au încălcat dispoziţiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 227/2015.

În urma verificărilor efectuate de organele de inspecţie fiscală, s-a constatat că societatea a înregistrat în perioada 01.01.2015-31.07.2020 o diminuare a stocului de marfă cu suma de 3525 lei, reprezentând tărâţe şi făină furajeră, fără a se reflecta în venituri. Societatea nu a putut prezenta organelor de inspecţie fiscală nici un document care să justifice aceste înregistrări. Societatea nu a putut prezenta organelor de inspecţie fiscală că scăderea din gestiune a bunurilor se datorează unor cauze obiective dovedite cu documente, drept urmare, în baza acestor constatări, echipa de inspecţie fiscală nu a acordat drept de deducere a TVA în sumă de 3525 lei. Prevederile art. 304 alin. 1 lit. c din Legea nr. 227/2015, conform cărora ajustarea taxei deductibile în cazul achiziţiilor de servicii şi bunuri de capital, în condiţiile în care regulile privind livrarea către sine sau prestarea către sine nu se aplică, deducerea iniţială se ajustează în următoarele cazuri: lit. c: persoana impozabilă pierde dreptul de deducere a taxei pentru bunurile mobile nelivrate.

În esență, recurenta a pretins o greșită interpretare dată de prima instanță predederilor legale, sens în care a menționat că în speță nu era vorba de perisabilități, ci de diferențe de cantar, și a invocat Ordinul Biroului ##### de Metrologie Legală nr ######## privind aprobarea Normei de metrologie legală NML 056-05 “Aparate de cântărit cu funcţionare neautomată”, pentru aparatele de cântărire din clasa a III-a este tolerată o eroare de măsurare de +/- 20+ kg sarcini cuprinse între 10.000 kg şi 40.000 kg.

În raport de criticile recurentei, Curtea constată că, așa cum corect a evidențiat însă prima instanță, pe baza concluziilor raportului de expertiză judiciară de specialitate, reclamanta nu a prezentat documente justificative, de evidenţă gestionară, din care să rezulte pe fiecare operaţiune de cântărire diferenţele constatate, nici la achiziţia/recepţionarea mărfurilor, şi nici la livrarea acestora care, să permită verificarea normativelor invocate de reclamantă şi întocmirea notelor contabile, pe baza cărora acestor sume au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei în contul 6581 ,,cheltuieli cu diferenţele de cântar”.

Astfel cum s-a consemnat în raportul de expertiză fiscală judiciară, în ceea ce priveşte documentele de evidenţă contabilă şi gestionară, suplimentar listărilor privind Registrul jurnal general editat pentru contul 65851: „Cheltuieli diferenţe cântar”, aferent perioadei #### # ####, au fost prezentate bonurile de consum, în baza cărora au fost înregistrate prin note contabile întocmite lunar, cheltuielile privind diferenţele de cântar. In aceste bonuri de consum sunt înscrise doar cantităţile totale exprimate în kilograme, preţurile medii de gestiune şi valorile aferente diferenţelor înregistrate pentru diversele sortimente de cereale şi plante tehnice (grâu, porumb, floarea soarelui, rapiţă, etc.), respectiv produse procesate (tărâţe şi faină furajeră).

In acest sens, s-a precizat că nu a fost prezentată şi o situaţie analitică, de evidenţă gestionară, din care să rezulte corespunzăzor fiecărei operaţiuni de cântărire diferenţa astfel constatată, care prin cumulare să coincidă cu cantităţile totale înscrise în bonurile de consum întocmite care au stat la baza înregistrării în contabilitate a cheltuielilor cu diferenţele de cântar, întrucât, atât în conformitate cu prevederile Normei de metrologie aprobată prin Ordinul ######## cât şi cu cele ale Normelor metodologice din 11 martie 2015 de aplicare a prevederilor Legii nr. 101/2014, determinare abaterii de cântărire de +/- 20 kg, respectiv a procentului de scădere în greutate de 0,015%, pe fiecare cantitate transportată, se realizează în cadrul fiecărei operaţiuni de cântărire, iar pentru a putea concluziona că diferenţele de cântar aferente mărfurilor tranzacţionate se încadrează în marjele permise, era necesară prezentarea unei astfel de situaţii, care să fe însoţită de documente justificative pentru fiecare operaţiune de cântărire în care s-au constatat astfel de diferenţe.

Sub acest aspect, în raportul de expertiză fiscal judiciară se arată că societatea reclamantă a înregistrat respectivele cheltuieli cu diferenţe de cântar după cum urmează: o parte reprezintă diferenţe constatate la achiziţia de cereale, respectiv la intrarea în gestiune, când există diferenţe între cantitatea înscrisă pe facturile de achiziţie de la furnizori diverşi şi cantitatea recepţionată de societate în momentul intrării în gestiune (la cântărire), iar o parte reprezintă diferenţe constatate cu ocazia livrărilor de cereale, când apar diferenţe între cantitatea încărcată în vagoanele de tren şi înscrisă în avizele de livrare întocmite de societatea reclamantă şi cantităţile recepţionate de clienţi.

Astfel, răspunsul expertului la obiecțiuni evidențiază lipsa prezentării documentelor justificative, respectiv contracte comerciale de vânzare cumpărare, tichete de cântărire, documente de transport şi facturi, precum şi alte documente de evidenţă gestionară, pentru toate operaţiunile privind achiziţiile şi livrările de mărfuri în legătură cu care, în urma cântăririlor efectuate, au fost constatate şi evidenţiate diferenţe cantitative şi, ca atare, au fost înregistrate cheltuielile cu diferenţele de cântar în cauză, situație în raport de care Curtea, în acord cu cele constatate de tribunal, reține că suma de 377.018 lei, înregistrată pe costuri la nivelul perioadei #########, este nedeductibilă fiscal. Din acest punct de vedere, expertiza a constatat că nici la raportul de inspecţie fiscală şi nici la cererea de chemare în judecată nu au fost atașate documente din care să rezulte modul în care au fost determinate, pe fiecare operaţiune de cântărire, cheltuielile privind diferenţele de cântărire astfel înregistrate.

Prin urmare, se dovedește a fi judicioasă observația tribunalului potrivit căreia Normele legale menţionate de reclamantă permit stabilirea unor diferenţe de cântar în limita maximă precizată, dar în lipsa documentelor justificative, acestea nu pot fi prezumate ca producându-se în limita maximă admisă, în contextul în care marja tolerată prevăzută de legiuitor nu a avut ca scop înregistrarea în mod automat în contabilitate a unor diferenţe de cântar, în funcţie de cantitatea tranzacţionată, ci doar în funcţie de diferenţele reale, efective, rezultate la cântărirea seminţelor.

În raport de situația de fapt fiscală relevată prin raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni, corect a reținut instanţa de fond ca fiind nedeductibile fiscal cheltuielile cu diferenţele de cântar înregistrate de reclamantă: 377.018 lei – 124.861 lei, în anul 2018, şi 252.157 lei, în anul 2019, cu TVA în sumă de 3525 lei, acţiunea reclamantei în privinţa acestora şi a obligaţiilor fiscale suplimentare de natura impozitului pe profit şi TVA corespunzătoare fiind respinsă, hotărârea acatactă urmând a fi menținută sub acest aspect.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul disp. art. 496 Cod procedură Civilă, Curtea va respinge recursurile formulate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice ####, va admite recursul formulat de recurenta- reclamantă SC ############ ###### SA, va casa în parte Sentinţa civilă nr. ####/12 decembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. ####/108/2021* de către Tribunalul ####, şi în rejudecare va dispune anularea actelor administrative contestate, respectiv Decizia de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei administrative formulate de reclamantă nr. 565/26.05.2021 emisă de pârâtul DGRFP Timişoara-Serviciul Soluţionare Contestaţii și Decizia de impunere privind obligaţii fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, F- AR 525/16.12.2020 emisă de pârâtul Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ####, și cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţia unor materiale de construcţii şi prestări servicii construcţii efectuate în perioada ##### ####, în sumă de 373.072 lei, pentru care s-au calculat obligaţiile fiscale reprezentând impozit pe profit în cuantum de 59.692 lei şi TVA în sumă de 65.561 lei, precum și pentru suma de 7790 lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar de organele fiscale, aferentă costurilor de realizare a instalaţiei electrice.

Totodată, Curtea va menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate, în privinţa sumelor pentru care prima instanţă a admis acţiunea, precum şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere adoptată de instanţa de fond în privința nedeductibilității fiscale a cheltuielilor cu diferenţele de cântar înregistrate de reclamantă, în cuantum total de 377.018 lei – 124.861 lei în anul 2018 şi 252.157 lei în anul 2019, respectiv a obligaţiilor fiscale suplimentare de natura impozitului pe profit corespunzător acestora, în cuantum de 60.322 lei, şi TVA în cuantum de 3.525 lei, precum și în privința diferenței de TVA în cuantum de 17.655 lei aferentă costurilor de realizare a instalaţiei electrice și necontestate prin recurs.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 Cod procedură civilă, ce consacră culpa judiciară drept temei al acordării cheltuielilor de judecată, Curtea va obliga recurentele-pârâte la plata sumei de 19.000 lei către intimata-reclamantă, cu titlul de cheltuieli de judecată constând în onorariu de expertiză, onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru în primul ciclu procesual, acordate proporțional cu pretențiile admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara şi Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice ####, cu sediul în Timișoara, str. Ghe. #####, nr. 9B, #### ##### ######### ######### ###### ##. ####/12 decembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. ####/108/2021* de către Tribunalul ####, în contradictoriu cu recurenta- reclamantă SC ############ ###### SA., la sediul ales în ####, #### ###### ### ##, ### #, jud. #### şi intimatul– pârât Serviciul de Soluţionare Contestaţii din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, cu sediul în Timișoara, str. Ghe, #####, nr. 9B, #### #####. ca nefondat.

Admite recursul formulat de recurenta- reclamantă SC ############ ###### SA, la sediul ales în ####, #### ###### ### ##, ### #, jud. #### împotriva Sentinţei civile nr. ####/12 decembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. ####/108/2021* de către Tribunalul ####, în contradictoriu cu recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara şi Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice #### cu sediul în Timișoara, str. Ghe, #####, nr. 9B, #### ##### ## #########– pârât Serviciul de Soluţionare Contestaţii din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara cu sediul în Timișoara, str. Ghe, #####, nr. 9B, #### #####.

Casează în parte sentinţa civilă recurată, în sensul că anulează actele administrative contestate, respectiv Decizia de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei administrative formulate de reclamantă nr. 565/26.05.2021 emisă de pârâta DGRFP Timișoara-Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Decizia de impunere privind obligaţii fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, F- AR 525/16.12.2020 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice ####, şi cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţia unor materiale de construcţii şi prestări servicii construcţii efectuate în perioada ##### ####, pentru care s-au calculat obligaţiile fiscale reprezentând impozit pe profit în cuantum de 59.692 lei şi TVA în sumă de 65.561 lei, precum şi cu privire la suma de 7790 lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar de organele fiscale, aferentă costurilor de realizare a lucrărilor de investiţii la instalaţia electrică efectuate în anul 2019.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei civile recurate.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 19.000 lei către intimatele-reclamante, cu titlul de cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual, constând în onorariu de expertiză, onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru, acordate proporţional cu pretenţiile admise.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin intermediul grefei, azi, 24.10.2024.

PREŞEDINTE,

###### ###### #######

JUDECĂTOR,

####### #####

JUDECĂTOR,

##### #######

GREFIER

####### ####

Red. #####/21.11.2024

Tehnored. ##/21.11.2024

6ex/4com

Instanţa de fond: Trib #### -judecător – ####### #######

Se comunică:

– Reclamantei – S.C. ############ ###### S.R.L., la sediul ales în ####, #### ###### ### ##, ### #, jud. ####;

– Pârâtei – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice #### – email;

– Pârâtei – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, cu sediul în Timişoara, str. Ghe. #####, nr. 9B, #### #####;

– Pârâtului – Serviciul Soluţionare Contestaţii din Cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timişoara, cu sediul în Timişoara, str. Ghe, #####, nr. 9B, #### #####.