În practica juridică, ne confruntăm adesea cu situații în care interpretarea legii de către autoritățile publice locale duce la sarcini fiscale împovărătoare și nejustificate pentru cetățeni. Un astfel de caz, recent soluționat definitiv de Curtea de Apel Timișoara, aduce clarificări esențiale privind modul de stabilire a impozitului pe clădiri, tranșând conflictul dintre destinația scriptică a unui imobil, stabilită prin acte administrative vechi, și destinația sa reală, efectivă, de locuință.

Decizia subliniază un principiu fundamental: impozitarea trebuie să reflecte realitatea faptică, iar contribuabilul are dreptul să dovedească modul în care își utilizează proprietatea. În cele ce urmează, vom analiza în detaliu acest caz, explicând contextul, argumentele părților și, cel mai important, raționamentul instanței care a dat câștig de cauză proprietarilor.

Litigiul analizat a avut ca miză principală stabilirea corectă a naturii unor apartamente în scopul impozitării: sunt acestea clădiri cu destinație rezidențială sau nerezidențială? De această încadrare depindea direct cuantumul impozitului datorat de proprietari, diferența fiind substanțială, de până la 20 de ori mai mare în cazul încadrării ca imobil nerezidențial.

Chestiunea de drept centrală a fost dacă, în stabilirea impozitului, autoritatea fiscală locală trebuie să se raporteze exclusiv la documentația urbanistică inițială (Plan Urbanistic Zonal, Autorizație de Construire), care atesta o funcțiune de “servicii” sau “apartamente în regim hotelier”, sau dacă trebuie să prevaleze destinația finală și efectivă a clădirii, aceea de locuință, dovedită de proprietari prin diverse mijloace de probă, inclusiv declarații pe proprie răspundere.

Obiectul dosarului și solicitările reclamanților

Un grup de proprietari a chemat în judecată Comuna, solicitând instanței de contencios administrativ să oblige autoritatea publică la îndeplinirea unor operațiuni administrative refuzate nejustificat. Concret, reclamanții au cerut:

Rectificarea înregistrărilor din evidențele fiscale ale Comunei, astfel încât imobilele lor să fie încadrate corect, ca fiind clădiri cu destinație rezidențială, și nu nerezidențială.
Emiterea unor noi decizii de impunere, care să calculeze impozitul datorat conform regulilor aplicabile clădirilor rezidențiale, ținând cont de destinația lor efectivă de locuințe.

Starea de fapt relevantă

Reclamanții au achiziționat apartamente într-un imobil nou construit, de la un dezvoltator imobiliar. Majoritatea au contractat credite ipotecare, inclusiv prin programul “Prima Casă”, destinat exclusiv achiziționării de locuințe. Aceștia locuiesc efectiv în apartamente, au contracte de utilități încheiate ca persoane fizice și au înființat o asociație de proprietari specifică blocurilor de locuințe.

Cu toate acestea, la momentul declarării imobilelor la organul fiscal local, s-au lovit de refuzul acestuia de a le încadra ca rezidențiale. Motivul? Documentația inițială a clădirii, emisă la cererea dezvoltatorului, prevedea o altă funcțiune:

Planul Urbanistic Zonal (PUZ) aprobase pe acel teren o zonă de “dotări și servicii”.
Autorizația de Construire a fost emisă pentru un “Imobil cu servicii, parcaje și împrejmuire”.
Ulterior, dezvoltatorul a obținut certificate și adeverințe pentru a schimba destinația din “spații cu altă destinație” (SAD) în “apartamente în regim hotelier”, o funcțiune tot nerezidențială.

Astfel, deși în Cartea Funciară imobilele figurau ca “apartamente”, iar proprietarii le foloseau exclusiv ca locuințe, autoritatea fiscală le-a impus un impozit aferent clădirilor nerezidențiale, bazându-se strict pe actele inițiale, emise înainte ca reclamanții să devină proprietari.

Temeiurile legale invocate

Argumentația reclamanților și, în final, a instanței de recurs, s-a bazat pe interpretarea coroborată a mai multor articole din Codul Fiscal și din Normele Metodologice de aplicare.

Art. 453 lit. f) din Codul Fiscal: Definește clădirea rezidențială ca fiind o construcție folosită pentru locuit, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii.
Art. 457 și Art. 458 din Codul Fiscal: Stabilesc moduri de calcul fundamental diferite pentru impozit. Pentru clădirile rezidențiale, se aplică o cotă redusă (0,08%-0,2%) la o valoare impozabilă calculată, în timp ce pentru cele nerezidențiale se aplică o cotă semnificativ mai mare (0,2-1,3%) la valoarea de piață/achiziție a clădirii.
Pct. 7 și Pct. 16 din Normele Metodologice (H.G. nr. 1/2016): Acestea sunt prevederile cheie. Ele stabilesc că pentru încadrarea clădirii se are în vedere destinația finală, iar proprietarii trebuie să anexeze la declarația fiscală “orice document din care reiese destinația clădirii”. Mai mult, Pct. 16 subliniază că impozitul se stabilește în funcție de destinația finală (rezidențială, nerezidențială sau mixtă) pe baza declarației pe propria răspundere a contribuabilului.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: Oferă cadrul legal pentru a acționa în instanță o autoritate publică care, prin refuzul de a soluționa o cerere sau de a efectua o operațiune administrativă, vatămă un drept sau interes legitim.

Argumentele fiecărei părți implicate

Argumentele reclamanților (proprietarii)

Prevalența destinației finale: Legea fiscală pune accent pe destinația finală și efectivă a clădirii, nu pe cea istorică sau scriptică.
Forța probantă a declarației pe proprie răspundere: Normele metodologice permit contribuabilului să dovedească destinația rezidențială prin declarație autentică și “orice alte documente justificative”.
Dovezi concludente: Au prezentat contracte de vânzare, extrase de carte funciară, contracte de credit ipotecar pentru locuințe, facturi de utilități pe persoană fizică și declarații notariale, toate atestând fără echivoc că imobilele sunt folosite ca locuințe.
Scopul legii: Intenția legiuitorului a fost să impoziteze proprietățile în funcție de modul lor real de utilizare. A ignora acest aspect ar lipsi de conținut prevederile legale care permit dovedirea destinației.

Argumentele pârâtei (autoritatea locală)

Supremația actelor urbanistice: PUZ-ul, autorizația de construire și adeverințele de schimbare în “apartamente în regim hotelier” sunt actele administrative care definesc legal destinația clădirii.
Irelevanța declarației proprietarului: Declarația pe proprie răspundere a proprietarului nu poate modifica o destinație stabilită prin acte administrative de urbanism. Proprietarii ar fi trebuit să verifice aceste documente la momentul achiziției.
Eroarea OCPI: O eventuală înscriere eronată în Cartea Funciară (care a omis mențiunea “în regim hotelier”) nu este opozabilă autorității fiscale și nu schimbă natura nerezidențială a clădirii.
Imposibilitatea schimbării de destinație: O schimbare a destinației din nerezidențial în rezidențial ar fi oricum imposibilă, deoarece PUZ-ul nu permitea construirea de locuințe pe acel teren.

Istoricul speței

Plângerea prealabilă: Reclamanții au solicitat administrativ comunei rectificarea încadrării fiscale, dar cererea lor nu a fost soluționată în termenul legal.
Acțiunea în instanță: Ca urmare a tăcerii administrative (refuz nejustificat), au sesizat Tribunalul.
Soluția primei instanțe (Tribunalul): A respins acțiunea reclamanților. Instanța de fond a considerat că documentele inițiale (PUZ, autorizație de construire) sunt determinante și că refuzul autorității locale de a schimba încadrarea a fost justificat.
Recursul: Nemulțumiți, reclamanții au formulat recurs la Curtea de Apel.

Motivarea instanței actuale (Curtea de Apel)

Curtea de Apel a admis recursul și a casat integral sentința tribunalului, oferind un raționament juridic solid și aliniat cu scopul legislației fiscale.

Instanța a reținut că prima instanță a aplicat greșit legea (art. 488, pct. 8 C.proc.civ.) și nu și-a motivat corespunzător hotărârea, preluând necritic apărările pârâtei (art. 488, pct. 6 C.proc.civ.).

Pe fond, Curtea a stabilit următoarele:

Criteriul fundamental pentru stabilirea impozitului este destinația finală și efectivă a clădirii.
Normele Metodologice ale Codului Fiscal conferă în mod explicit contribuabilului dreptul de a dovedi această destinație prin declarația pe proprie răspundere și prin orice alte documente justificative.
Probele administrate de reclamanți (contracte, credite pentru locuințe, facturi, declarații autentice) sunt concludente și demonstrează fără dubiu că imobilele sunt folosite exclusiv pentru locuit, îndeplinind definiția legală a clădirii rezidențiale.
A te raporta exclusiv la actele administrative emise pentru dezvoltatorul imobiliar, ignorând situația actuală a noilor proprietari și utilizarea efectivă a bunurilor, reprezintă o aplicare greșită a legii. Scopul legiuitorului este de a impozita în funcție de realitatea faptică, nu de o ficțiune juridică desprinsă din documente vechi.
Clădirea nu a fost niciodată folosită pentru o activitate economică (servicii hoteliere), iar facturile de utilități pe persoană fizică confirmă uzul casnic.

Astfel, refuzul autorității locale de a rectifica evidențele fiscale și de a emite decizii de impunere corecte a fost considerat nelegal.

Soluția finală

În baza acestor considerente, Curtea de Apel a pronunțat o soluție definitivă, prin care:

A admis recursul formulat de reclamanți.
A casat sentința primei instanțe și, rejudecând cauza, a admis acțiunea reclamanților.
A dispus obligarea autorității pârâte la rectificarea înregistrărilor fiscale, pentru a reflecta destinația rezidențială a imobilelor.
A dispus obligarea autorității pârâte la emiterea deciziilor de impunere calculate conform regulilor pentru clădirile cu destinație rezidențială.

Această decizie reprezintă o victorie importantă pentru contribuabili și un semnal clar pentru autoritățile locale: stabilirea impozitelor trebuie să se bazeze pe o analiză corectă a situației de fapt și pe aplicarea legii în spiritul ei, nu doar în litera unor documente care nu mai corespund realității.

Hotarâre

Hotarâre nr. 1247/2023 din 19.12.2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cod RJ g8798g4g4 (https://www.rejust.ro/juris/g8798g4g4)

Acesta este document finalizat

Cod ECLI ECLI:RO:CATIM:2023:016.######

#######

CURTEA ## APEL TIMIŞOARA Operator 2928

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

DOSAR NR. ####/30/2021* – 27.07.2023

DECIZIA CIVILĂ NR. ####

Şedinţa publică din 19.12.2023

PREŞEDINTE: ###### ###### – judecător

JUDECĂTOR: ##### ######## #######

JUDECĂTOR: ######## ########

GREFIER: ######## – ######## #########

S-a fixat termen de pronunţare asupra recursului formulat de recurenţii-reclamanţi ####### ###### #######, ####### #######, ###### ##### ########, ########## ####### #######, ########## #####, ##### ####### #########, ###### #### #####, ###### ######## ########, ######## ######, #### ######, ###### ######### ######, ##### ######, ###### #### #####, ###### ##### ###, ######## ######, ######## #### ######, ######## ######, ###### ###### #######, ###### ######### ######, #### #######, ####### ######## #########, ##### ####### ######, ##### ###### ####, ####### #### şi ####### ########, împotriva sentinţei civile nr. ##/09.02.2023 pronunţată de Tribunalul #####, în dosarul nr. ####/30/2021*, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMUNA ########## prin ###### ##### #######, având ca obiect-obligaţia de a face.

Dezbaterea în fond a recursului a fost consemnată în încheierea de şedinţă din dată de 06.12.2023, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunţarea cauzei s-a amânat pentru dată de astăzi, respectiv 19.12.2023.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. ##/09.02.2023 pronunţată în dosarul nr. ####/30/2021*, Tribunalul ##### a respins acţiunea formulată de reclamanţii ####### ###### #######, ####### #######, ###### ##### ########, ########## ####### #######, ########## #####, ##### ####### #########, ###### #### #####, ###### ######## ########, ######## ######, #### ######, ###### ######### ######, ##### ######, ###### #### #####, ###### ##### ###, ######## ######, ######## #### ######, ######## ######, ###### ###### #######, ###### ######### ######, #### #######, ####### ######## #########, ##### ####### ######, ##### ###### ####, ####### #### şi ####### ########, împotriva pârâtei COMUNA ########## PRIN ###### ##### #######.

A obligat fiecare reclamant la plata către pârâtă a sumei de 240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei de mai sus, au declarat recurs recurenţii-reclamanţi ####### ###### #######, ####### #######, ###### ##### ########, ########## ####### #######, ########## #####, ##### ####### #########, ###### #### #####, ###### ######## ########, ######## ######, #### ######, ###### ######### ######, ##### ######, ###### #### #####, ###### ##### ###, ######## ######, ######## #### ######, ######## ######, ###### ###### #######, ###### ######### ######, #### #######, ####### ######## #########, ##### ####### ######, ##### ###### ####, ####### #### şi ####### ########, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 27.07.2023, sub număr unic de dosar ####/30/2021*, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurată şi în temeiul art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reținând cauza spre soluționare, rejudecând procesul pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată formulată și în consecință, să se dispună:

• obligarea intimatei la rectificarea înregistrărilor în evidențele fiscale referitoare la destinația imobilelor, proprietatea subsemnaților, din clădiri cu destinație nerezidențială în clădiri cu destinație rezidențială, înscrise în următoarele cărți funciare: C.F. nr. 413390-C1-U4, proprietatea lui ###### #####-######## şi ########## #######-#######; C.F. nr. 413390-C1-U5, proprietatea lui ########## #####; C.F. nr. 413390-C1-U6, proprietatea lui ##### #######-#########; C.F. nr. 413390-C1-U7, proprietatea lui ###### ####-#####; C.F. nr. 413390-C1-U8, proprietatea lui ###### ########-########; C.F. nr. 413390-C1-U9, proprietatea lui ######## ######; C.F. nr. 413390-C1-U10, proprietatea lui #### ######; C.F. nr. 413390-C1-U11, proprietatea lui ###### #########-######; C.F. nr. 413390-C1-U12, proprietatea lui ##### ######; C.F. nr. 413390-C1-U13, proprietatea lui ###### ####; C.F. nr. 413390-C1-U14, proprietatea lui ###### #####-###; C.F. nr. 413390-C1-U15, proprietatea lui ######## ######; C.F. nr. 413390-C1-U16, proprietatea lui ######## ####-######; C.F. nr. 413390-C1-U17, proprietatea lui ######## ######; C.F. nr. 413390-C1-U18, proprietatea lui ###### ######; C.F. nr. 413390-C1-U19, proprietatea lui ###### #########-######; C.F. nr. 413390-C1-U20, proprietatea lui #### #######; C.F. nr. 413390-C1-U21, proprietatea lui ####### ########-#########; C.F. nr. 413390-C1-U22, proprietatea lui ##### #######-######; C.F. nr. 413390-C1-U23, proprietatea lui ####### ###### #######; C.F. nr. 413390-C1-U24, proprietatea lui ####### #######; C.F. nr. 413390-C1-U25, proprietatea lui ##### ######-####; C.F. nr. 413390-C1-U26, proprietatea lui ####### #### și C.F. nr. 413390-C1-U27, proprietatea lui ####### ########,

• obligarea intimatei la emiterea deciziei de stabilire a sumei datorate cu titlu de impozit cu privire la imobilele înscrise în cărțile funciare indicate mai sus, raportat la destinația finală efectivă a imobilelor proprietatea recurenţilor, conform declarațiilor fiscale și declarațiilor notariale pe proprie răspundere, în calitate de contribuabili, depuse și a regulilor de calcul pentru clădiri cu destinație rezidențială, în conformitate cu art. 453 lit. f) din Codul Fiscal;

• Cu cheltuieli de judecată.

În motivare, după o prezentare a situaţiei de fapt invocă următoarele motive de nelegalitate ale hotărârii pronunţate de către prima instanţă:

1) În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, din Codul de procedură civilă, recurenţii – reclamanţi consideră că prima instanță nu a motivat în fapt și în drept soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulată, ci în mod repetat se face referire la actele și demersurile întreprinse de societatea comercială de la care recurenţii au dobândit dreptul de proprietate, chestiuni anterioare dobândirii dreptului de proprietate de către recurenţi, acestea fiind aspecte ce țin și de o motivare a hotărârii prin motive care sunt străine de natura cauzei, având în vedere faptul că instanța avea a se pronunța cu privire la stabilirea modalității de calcul a impozitului pe clădire ținând cont de destinația actuală și efectivă a apartamentelor.

Așadar, se face referire la demersurile întreprinse de societate în vederea schimbării destinației imobilelor, ignorându-se însă, modalitatea în care acestea sunt intabulate în cartea funciară și faptul că nu a fost atacată de pârâta intimată Încheierea prin care s-a admis cererea adresată în acest sens, adică intabularea acestor apartamente ca și apartamente cu caracter rezidențial, întrucât, în urma emiterii acesteia, în cartea funciară apartamentele subsemnaților sunt evidențiate ca fiind apartamente cu destinație rezidențială.

Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă, printre altele, „considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”

După cum se poate observa, în motivarea hotărârii, pe parcursul mai multor pagini, nu se face absolut nicio referire la cele învederate de recurenţii – reclamanţi în cererea de chemare în judecată, nu sunt analizate temeiurile de drept invocate și starea de fapt prezentată, nu există nicio trimitere la numeroasele înscrisuri depuse de recurenţi în probațiune, unele din acestea chiar autentice, ci pur și simplu, se face doar referire la demersurile întreprinse de societatea de la care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate.

Mai mult, din nou, motivarea sentinței recurate redă în cea mai mare măsură argumentele cuprinse în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de către intimata-pârâtă, fără ca prima instanță să prezinte propriul său raţionament juridic prin care a înțeles să respingă acțiunea subsemnaților.

În acest caz, motivarea hotărârii nu corespunde cerinţelor impuse de art. 425 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, fiindu-le încălcat dreptul la un proces echitabil, care să fie soluționat de către o instanță independentă și imparțială.

##### în vedere că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale indicate mai sus, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

2) Sentința civilă nr. ##/PI din data de 09.02.2023, pronunţată de Tribunalul #####, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din codul de procedură civilă.

a) Încălcarea prevederilor art. 453 lit. f) din Codul fiscal

Impozitul pe clădirile aflate în proprietatea persoanelor fizice, se stabilește raportat la categoria din care acestea fac parte, care, după cum prevăd dispozițiile Codului fiscal, pot fi:

– clădiri cu destinaţie mixtă – clădirile folosite atât în scop rezidenţial, cât şi nerezidenţial, definite de art. 453 lit. d) din codul fiscal, al căror impozit se calculează conform art. 459 din codul fiscal;

– clădiri nerezidenţiale – orice clădire care nu este rezidenţială, definite de art. 453 lit. e) din codul fiscal, al căror impozit se calculează conform art. 458 din codul fiscal;

– clădiri rezidenţiale – construcţii alcătuite din una sau mai multe camere folosite pentru locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisfac cerințele de locuit ale unei persoane sau familii, definite de art. 453, lit. f) din codul fiscal, al căror impozit se calculează conform art. 457 din codul fiscal.

Între dezvoltatorul imobiliar și reclamanţi s-au încheiat contracte de vânzare, prin care a fost transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză, care îndeplinesc condițiile de a fi încadrate ca fiind clădiri rezidențiale, cu respectarea prevederilor incidente în speță, arătate mai sus și în cele ce urmează.

Majoritatea imobilelor au fost dobândite prin obținerea de credite ipotecare sau credite prin programul prima casă, care este destinat exclusiv finanțării de imobile locative.

Or, dacă acestea ar fi avut o altă destinație decât aceea de clădiri rezidențiale, nu s-ar fi fost aprobate dosarele, întrucât toate creditele ipotecare ori cele obținute prin programul guvernamental prima casă se acordă exclusiv pentru achiziționarea imobilelor destinate locuirii, deci, evident, a unor clădiri rezidențiale.

În vederea obținerii creditelor, s-a întocmit pentru fiecare apartament un raport de evaluare, în care acesta este descris și evaluat de către un expert evaluator, autorizat ANEVAR, fiind dovedită și de netăgăduit destinația lor finală ca fiind aceea de locuit.

Totodată, Fondului de Garantare și instituțiilor bancare le-au fost puse la dispoziție toate documentele privind imobilele în speță, constând în apartamente de locuit, iar dacă acestea nu ar fi fost din categoria clădirilor rezidențiale, cu siguranță, nu ar fi fost aprobată acordarea creditelor.

Pe lângă toate acestea, menționează faptul că recurenţii – reclamanţi locuiesc efectiv în apartamente, toate declarațiile de impunere, date pe propria răspundere, evidențiază destinația clădirii ca fiind efectiv de locuință, cheltuielile de utilități sunt înregistrate și achitate pe numele acestora, persoane fizice, iar asociația de proprietari a fost înființată pentru clădire rezidențială.

Astfel, impozitul se datorează şi se stabileşte în funcţie de categoria rezidenţial/nerezidenţial, determinată în raport cu destinaţia efectivă evidenţiată, după caz, de autorizaţie sau „orice alte documente justificative”. Declarația fiscală depusă de recurenţii – reclamanţi, precum și extrasul de carte funciară, consideră că sunt mai mult decât justificative pentru a arăta care este destinația efectivă/finală a acestor imobilelor.

##### instanță a ignorat cu desăvârșire că în evidențele OCPI #####, imobilele proprietatea recurenţilor – reclamanţi au destinație de apartamente de locuit, compuse din: hol, dormitor, camera de zi, baie, bucătărie, însă a ținut cont strict de înscrisurile emise de intimată, anterior dobândirii de către recurenţi a dreptului de proprietate asupra apartamentelor.

În acord cu prevederile pct.16 din Normele metodologice recurenţii au depus la organul fiscal competent și declaraţiile pe proprie răspundere, pe care fiecare dintre recurenţii – reclamanţi a dat-o în formă autentică, fiind depuse în probațiune.

Sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că la pronunțarea acesteia, prima instanță a încălcat prevederile art. 453 lit. f) din Codul fiscal, neținând cont că imobilele în litigiu, fără putință de tăgadă, îndeplinesc condițiile legale pentru a fi încadrate în categoria clădirilor rezidențiale, fiind folosite pentru locuit.

##### instanță, în motivarea sentinței recurate, a făcut referire cu precădere la documentele privind imobilele în litigiu, întocmite anterior momentului dobândirii de către recurenţii – reclamanţi a dreptului de proprietate asupra acestora, arătând că s-ar fi emis diverse acte precum: autorizație de construire, certificat de urbanism și adeverințe, prin care s-ar fi schimbat destinația fiecărui apartament din SAD în apartamente în regim hotelier.

Consideră că scopul legiuitorului a fost acela ca persoanele fizice și juridice să achite impozitul raportat la modalitatea efectivă în care sunt folosite imobilele, acesta fiind și raționamentul posibilității de schimbare de destinație a acestora. #### s-ar merge pe logica primei instanțe această posibilitate de a schimba destinația imobilului în funcție de modalitatea efectivă de folosire nu și-ar găsi nicio aplicabilitate practică și prevederile mai sus enunțate ar fi imposibil de încadrat la o stare de fapt. Or, atâta vreme cât legiuitorul prevede această posibilitate, înseamnă că ea trebuie aplicată raportat la înscrisurile depuse de către contribuabil în susținerea acestei schimbări de destinație.

Astfel, destinația finală a clădirii prevalează în stabilirea regimului clădirii, tocmai de aceea legea conferă putere probatorie unor înscrisuri de care organul fiscal trebuie să țină seama. Numai în lipsa depunerii acestor înscrisuri din care să rezulte destinația finală, organul fiscal are în vedere documentele la care face referire instanța de fond.

„Cu alte cuvinte, numai în absența conduitei contribuabilului, în sensul unei declarări corespunzătoare și actuale a destinației imobilului, legea conferă putere probatorie unor înscrisuri relevante privind clădirea cum este autorizația de construire, stabilind expres că: pct. 5 (4) clădirile în care nu se desfășoară nicio activitate sunt considerate rezidențiale sau nerezidențiale în funcție de destinația care reiese din autorizația de construire, sau pct. 6 (2): clădirile în care nu se desfășoară nicio activitate sunt considerate rezidențiale dacă aceasta este destinația care reiese din autorizația de construire.”

####, numai în absența oricăror diligențe ale reclamanților de a declara schimbarea destinației și de a depune declarația fiscală în acest sens, extrasul de carte funciară/declarația pe proprie răspundere, organul fiscal ar fi putut da eficiență aspectelor ce rezultă din autorizația de construire, din adeverințele ce atestă apartamentarea imobilului.

Or, dimpotrivă, recurenţii – reclamanţi arată că au depus declarațiile fiscale și extrasele de carte funciară de unde rezultă cu evidență modul efectiv de întrebuințare al apartamentelor, iar raportat la aceste acte organul fiscal era obligat să țină cont de ele sau să atace actele ce consfințesc această stare de fapt, dar și de drept, pentru că, recurenții – reclamanţi sunt intabulați cu apartamente rezidențiale pe care le folosesc ca atare.

Pârâta intimată a ignorat și dispozițiile art. 6 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, care prevăd că organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege și să adopte soluția întemeiată pe prevederile legale, precum și pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii, iar la art. 73 alin. 2 se stipulează că organul fiscal are sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe sau constatări proprii, în acord cu art. 65 din Codul de procedură fiscală care reglementează mijlocul de probă al constatării la fața locului.

Această clădire nu a fost vreodată folosită pentru vreo activitate economică, iar facturile de utilități privesc cheltuieli pe persoană fizică.

##### instanță s-a rezumat la a se raporta la mențiunile din unele documente inițiale, care nu sunt concordante cu destinația reală și efectivă a imobilului și care au și fost infirmate pe propria lor răspundere prin declarația dată de reclamanți ca și utilizatori finali ai clădirii.

Pentru stabilirea impozitului pe clădire, legiuitorul a statuat ca și criteriu, destinația finală a clădirii, iar modalitatea în care o astfel de destinație este determinată este cea indicată de contribuabil prin declarația sa pe proprie răspundere, după cum se prevede la pct. 7 teza a doua din Norme: „proprietarii clădirilor vor anexa la declarațiile fiscale orice document din care reiese destinația clădirii.”

b) Încălcarea dispozițiilor art. 461 alin. (2) din Codul fiscal precum și a prevederilor pct. 6 (1), pct.7, pct. 11 lit. g) și pct. 16 din Normele metodologice de punere în aplicare a Codului fiscal adoptate prin H.G. nr. 1/2016

„Pct.6. (1) În înțelesul art. 453 lit. f), clădirile rezidențiale sunt clădiri folosite pentru locuit, alcătuite din una sau mai multe camere, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisfac cerințele de locuit ale unei persoane sau familii și care nu sunt folosite pentru desfășurarea unor activități economice.

Pct. 7. Pentru încadrarea în una dintre categoriile de la art. 453 lit. d)-f) din Codul fiscal, se are în vedere destinația finală a clădirilor, inclusiv în cazul în care acestea sunt utilizate de alte persoane decât proprietarii lor, precum și modul de înregistrare a cheltuielilor cu utilitățile. Proprietarii clădirilor vor anexa la declarațiile fiscale orice document din care reiese destinația clădirii, precum: contracte de închiriere, contracte de comodat, autorizații de construire și orice alte documente justificative.

Pct.11, lit. g) destinație finală – modul în care o clădire sau un teren este folosit efectiv de utilizatorul final;

Pct. 16. Impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri se stabilesc în funcție de destinația finală a clădirii, care poate fi rezidențială, nerezidențială sau mixtă, pe baza declarației pe propria răspundere a contribuabilului, și se calculează în conformitate cu prevederile art. 457-460 din Codul fiscal.”

Recurenţii – reclamanţi învederează că prima instanță a pronunțat o sentință nelegală și prin prisma încălcării dispozițiilor art. 461 alin. (2) din Codul fiscal, care prevăd următoarele:

„În cazul dobândirii sau construirii unei clădiri în cursul anului, proprietarul acesteia are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii şi datorează impozit pe clădiri începând cu data de 1 ianuarie a anului următor.”

Art. 7 din Titlul IX: Taxe și impozite locale, din Normele metodologice stipulează următoarele: pentru încadrarea în una dintre categoriile de la art. 453 lit. d)-f) din codul fiscal, se are în vedere destinaţia finală a clădirilor, inclusiv în cazul în care acestea sunt utilizate de alte persoane decât proprietarii lor, precum şi modul de înregistrare a cheltuielilor cu utilităţile. Proprietarii clădirilor vor anexa la declaraţiile fiscale orice document din care reiese destinația clădirii, precum: contracte de închiriere, contracte de comodat, autorizaţii de construire şi orice alte documente justificative.”

Recurenţii – reclamanţi, în calitate de proprietari, arată că şi-au îndeplinit obligația de a depune declarațiile fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în care s-a indicat faptul că imobilele declarate sunt rezidențiale, la care au anexat contractele de vânzare, contractele de credit ipotecar și extrasele de carte funciară prin care au dovedit fără putință de tăgadă care este destinația finală a acestora, însă, pârâta și prima instanță nu au ținut seama de acestea.

La pronunțarea hotărârii atacate însă, nu s-a ținut cont de declarațiile fiscale depuse de noi, ci s-a reținut în mod nelegal că, în ceea ce privește regimul juridic al imobilelor, ar avea relevanță PUZ-UL aprobat prin hotărârea Consiliul Local al Comunei ########## nr. 37 din data de 30.05.2019, certificatele de urbanism, autorizația de construire și adeverințele emise de către pârâta-intimată la cererea dezvoltatorului imobiliar, de la care recurenţii au dobândit dreptul de proprietate.

##### instanță trebuia să țină seama la stabilirea regimului juridic al apartamentelor proprietatea recurenţilor de declaraţia pe proprie răspundere, depusă de fiecare dintre recurenţii – reclamanţi, în temeiul art. 7 din Titlul IX: Taxe și impozite locale, din Normele metodologice, în care am menționat destinația clădirii ca fiind rezidențială, iar nu de înscrisurile enumerate în paragraful anterior, care nu i-au vizat pe aceştia, iar prima instanță, acordându-le prioritate a încălcat astfel prevederile legale invocate mai sus.

Totodată, învederează că în temeiul art. 453 din Codul fiscal, coroborat cu punctele 7, 11 lit. g) și punctul 16 din Normele metodologice la acesta, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, cu modificările și completările ulterioare, confirmând cele cuprinse în Declarația privind stabilirea impozitului în cazul persoanelor fizice, recurenţii – reclamanţi au dat și declarații pe proprie răspundere în formă autentică cu privire la destinația finală a apartamentelor acestora ca fiind aceea de clădire rezidențială, în sensul definiției legale, pe care le-au depus în probațiune.

c) Încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 457 alin. (1) și art. 458 din Codul fiscal

Prin faptul că s-a reținut de către prima instanță, în mod nelegal, că imobilele în litigiu ar avea destinația de apartamente în regim hotelier, sunt încălcate și dispozițiile art. 457 alin. (1) din Codul fiscal, care reglementează modul de calcul al impozitului datorat pentru clădiri rezidențiale, aflate în proprietatea persoanelor fizice.

Astfel, în temeiul art. 457 alin. (1) din Codul fiscal, în ceea ce privește clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă, aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08%-0,2%, asupra valorii impozabile a clădirii, care se stabileşte prin hotărâre a consiliului local.

####, potrivit art. 458 din Codul fiscal, pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2-1,3% asupra valorii care poate fi: valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referinţă următor; valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă; valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă.

Prin încălcarea și aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor indicate mai sus, se ajunge ca impozitul datorat pentru un apartament cu două camere, încadrat nelegal în categoria clădirilor nerezidențiale, să fie de aproximativ 20 de ori mai mare, decât dacă s-ar calcula în mod legal, potrivit regulilor de calcul pentru clădirile rezidențiale.

Astfel, cu titlu exemplificativ, dacă nu s-ar ține seama de dispozițiile legale indicate mai sus, s-ar ajunge ca impozitul datorat pentru un apartament cu două camere să fie în cuantum de aproximativ 3.600,00 lei/an, fiind încadrat greșit în categoria clădirilor nerezidențiale, cu toate că acesta ar trebui să fie în cuantum de 180,00 lei/an, conform regulilor de calcul pentru clădirile rezidențiale.

d) Încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și fiscal.

Hotărârea pronunțată de către prima instanță este, de asemenea, nelegală și prin prisma faptului că, în speță, nu s-a asigurat recurenţii – reclamanţi, în calitate de titulari ai unui drept sau interes legitim, vătămați de o autoritate publică, dreptul ca instanța de contencios administrativ să soluționeze cauza dedusă judecății, ca urmare a nesoluționării în termenul legal a cererii înregistrată sub nr. 9232 din data de 25.02.2021, de către pârâtă.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 prevăd că orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau, în cazul de față, prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri se poate adresa instanței de contencios pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim.

Art. 8 din acelaşi act normativ prevede că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

##### instanță însă, nu a recunoscut recurenţii – reclamanţi acest drept prevăzut de lege, reținând în mod nelegal că „cererea respectivă nu poate fi soluționată, acest punct de vedere fiind exprimat în mod explicit și nu prin tăcere, adică prin lipsa unui răspuns instanța constatând că refuzul implicit exprimat de autoritatea pârâtă nu este unul nejustificat.”

#### autorității publice locale i s-ar recunoaște asemenea prerogative exclusive, după cum nelegal reține prima instanță în sentința recurată, atunci instituția controlului de legalitate și de temeinicie, prevăzută de legea contenciosului administrativ, ar fi lipsită de conținut juridic, întrucât intimata nu a oferit nici un răspuns explicit la cererea recurenţilor – reclamanţi, exprimându-și poziția în mod explicit numai cu ocazia întâmpinării depusă în fața instanței.

În speță, tocmai pentru că autoritatea publică locală a încadrat greșit și nelegal apartamentele proprietatea recurenţilor în categoria clădirilor nerezidențiale, cu toate că s-a făcut dovada netăgăduită că sunt rezidențiale și nici nu a dat curs cererii recurenţilor din data de 25.02.2021, care au înțeles să apeleze la concursul instanței de contencios administrativ, exercitându-ne dreptul legal prevăzut de art. 2 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, solicitând în acest sens obligarea pârâtei la efectuarea operațiunii administrative de rectificare a înregistrărilor în evidențele sale fiscale, cu privire la categoria imobilelor în litigiu.

####, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, prima instanță a înțeles să respingă, în mod nelegal, cererea de chemare în judecată formulată de recurenţii – reclamanţi, cu toate că erau îndeplinite toate condițiile pentru a obliga autoritatea publică să efectueze operaţiunea solicitată.

Intimata, în calitate de autoritate publică locală, este în măsură să înregistreze în evidențele sale destinația imobilelor în cauză, însă nu într-un mod arbitrar și în baza unor acte în care subsemnații nu am avut calitatea de parte, după cum s-a menționat, ci stabilirea caracterului rezidențial/nerezidențial trebuie făcută după cum prevăd dispozițiile legale indicate mai sus, în speță, în baza declarației fiscale și a documentelor justificative anexate acesteia, inclusiv în baza declarațiilor pe proprie răspundere date de recurenții – reclamanţi în formă autentică și anexate prezentului în probațiune.

În concluzie, solicită admiterea recursului formulat împotriva Sentinței civile nr. ##/PI din data de 09.02.2023, pronunţată de Tribunalul #####, în dosarul nr. ####/30/2021*, casarea în tot a hotărârii recurate şi în temeiul art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rejudecarea procesului pe fond, pe cale de consecință, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

S-a anexat în probațiune declarațiile pe proprie răspundere ale recurenţii – reclamanţi, privind destinația finală a apartamentelor acestora ca fiind aceea de clădire rezidențială, precum şi împuternicirea avocațială în original și deciziile curților de apel la care s-a făcut referire cu titlu de jurisprudență.

Intimata – pârâtă COMUNA ##########, prin ######, legal citată, a formulat întâmpinare, prin care solicită, pe cale de excepţie, să se dispună anularea recursului formulat de către reclamanţii – recurenţi ####### ###### #######, ####### #######, ###### #####-######## ş.a., iar, pe fondul cauzei, solicită să se dispună respingerea recursului ca neîntemeiat şi nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe ca temeinică şi legală.

În susţinerea opiniei sale, intimata – pârâtă apreciază că prezenta cerere de recurs se impune a fi anulată, având în vedere că reclamanţii recurenţi nu fac altceva decât să reitereze susţinerile invocate prin intermediul cererii introductive.

Apreciază intimata – pârâtă că cererea de recurs formulată este, pe de o parte nulă, având în vedere că nu este absolut deloc motivată, iar motivele invocate nu se circumscriu celor prevăzute la art. 488 alin. (1) Cod de procedură civilă, iar, pe de altă parte, nefondată având în vedere că susţinerile recurenţilor sunt eronate, nedovedite şi neîntemeiate.

Recurenţii critică hotărârea instanţei de fond pe motiv că judecătorul ar fi preluat integral considerentele expuse prin întâmpinare, fără a prezenta propriul său raţionament juridic în baza căruia acţiunea introductivă a fost respinsă.

În realitate, aşa cum s-a arătat şi primei instanţe şi cum urmează a arăta şi prin prezenta întâmpinare, argumentele utilizate de judecătorul fondului pentru respingerea acţiunii sunt singurele posibil a fi luate în considerare, deoarece conţin textele de lege care reglementează modalitatea în care se stabileşte caracterul rezidenţial/nerezidenţial al unei clădiri, în funcţie de care se stabileşte şi se calculează impozitul pe clădiri datorat autorităţii publice locale.

Cu siguranţă că nu se poate discuta de vreo nemotivare a hotărârii primei instanţe, în condiţiile în care judecătorul fondului nu trebuie să răspundă tuturor susţinerilor părţilor, ci trebuie să arate care sunt temeiurile de fapt şi de drept care au dus la adoptarea soluţiei pronunţată în cauză.

Faptul că prima instanţă a considerat că argumentele intimatei sunt cele corecte, legale şi temeinice, nu înseamnă că, pentru aceasta, hotărârea nu a fost motivată, ci doar că poziţia intimatei a fost cea corectă.

Aşadar, cât timp prima instanţă a soluţionat cauza în fond, răspunzând tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate de reclamanţii recurenţi în susţinerea acţiunii introductive, este evident că nu se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În continuare, în ceea ce priveşte pretinsele motive de nelegalitate, arată că acestea nu reprezintă decât o reluare a celor invocate de recurenţi în faţa instanţei de fond, motiv pentru care şi intimata – pârâtă este obligată să reitereze argumentele pentru care pretenţia reclamanţilor recurenţi ca apartamentele pe care le deţin în proprietate să fie impuse cu un impozit pentru clădiri nerezidenţiale este nelegală.

Astfel, arată că, prin HCL nr. 37/30.05.2019, Consiliul Local al Comunei ########## a aprobat Planul Urbanistic Zonal „#### de locuinţe şi servicii” extravilan ##########, CF nr. 412728, CF 412729, CF 412730, CF 412731, CF 412732, CF 412573, CF 407641, având ca beneficiar SC ### ### SRL, în cadrul căruia suprafaţa de 2.555 mp a fost aprobata având ca destinaţie „#### dotări şi servicii”.

La solicitarea beneficiarului PUZ-lui aprobat prin HCL nr. 37/30.05.2019, Primarul Comunei ########## a eliberat Certificatul de Urbanism nr.879/01.07.2019, prin care s-a dat curs cererii de a se comunica care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru edificarea unui „Imobil P+2E cu SERVICII, PARCAJE ŞI ÎMPREJMUIRE”.

La solicitarea expresa a aceluiaşi beneficiar – SC ### ### SRL, Primarul Comunei ########## a emis Autorizaţia de Construire nr. 1127/16.12.2019, prin care s-a autorizat edificarea unui „Imobil P+2E cu SERVICII, PARCAJE ŞI ÎMPREJMUIRE”, pentru ca în final, prin Certificatul de atestare a edificării/extinderii construcţiei nr. 31406/06.08.2020, să se certifice ca, în baza Autorizaţiei de Construire nr. 1127/16.12.2019, s-a edificat un „IMOBIL P+2E CU SERVICII ŞI PARCAJE”, având un număr de 27 unităţi individuale şi 54 locuri de parcare.

Analizând HCL nr. 37/30.05.2019, prin care Consiliul Local al Comunei ########## a aprobat Planul Urbanistic Zonal „#### de locuinţe şi servicii” extravilan ##########, se poate uşor constata ca, încă de la început, respectiv din procedura preliminară aprobării PUZ-ului prin HCL nr. 37/30.05.2019, parcela pe care a fost edificat imobilul în litigiu a fost destinată edificării unui imobil cu funcţiune nerezidențială, respectiv pentru servicii, nu pentru edificarea unui imobil cu destinaţie de locuinţa sau mixta – servicii şi locuinţe.

Aceasta este explicaţia faptului ca şi Certificatul de Urbanism nr. 879/01.07.2019 şi Autorizaţia de Construire nr. 1127/16.12.2019 au fost emise tot pentru edificarea unui imobil cu destinaţie nerezidențială, fiind imposibil să se autorizeze o clădire cu o alta destinaţie decât cea care putea fi edificata pe aceasta parcela de teren.

Nu în ultimul rând, arată instanţei ca, la solicitarea societăţii #### ####### SRL, au fost emise mai multe Certificate de Urbanism în vederea schimbării destinaţiei apartamentelor din clădirea în litigiu din SAD (spaţii cu altă destinaţie) în apartamente în regim hotelier, fără modificări interioare, exterioare şi structurale, păstrându-se funcţiunea de clădire nerezidențială.

## asemenea, urmare a emiterii Certificatelor de Urbanism susmenţionate şi pentru a servi la OCPI ##### în vederea înscrierii în cartea funciara, Comuna ########## a emis mai multe adeverinţe prin care s-a confirmat împrejurarea că s-a schimbat destinaţia fiecărui apartament din SAD în Apartamente în Regim Hotelier.

Se mai susţine că, din motive pe care intimata – pârâtă nu le cunoaşte, OCPI ##### nu a înscris corespunzător în cărţile funciare aferente fiecărui apartament din clădirea în litigiu funcţiunea stabilită de autoritatea locală prin Adeverinţele susmenţionate, respectiv aceea de apartamente de închiriat în regim hotelier, cu toate că, în cuprinsul încheierilor de carte funciară se notează actualizarea datelor tehnice ale imobilelor în vederea schimbării destinaţiei din SAD în apartament în regim hotelier.

Cu siguranţa ca aceasta eroare a OCPI ##### nu are niciun fel de influenţa cu privire la funcţiunea imobilului în litigiu, acesta fiind o clădire cu caracter nerezidențial, aşa cum rezulta fără niciun fel de dubiu din PUZ-ul aprobat prin HCL nr. 37/30.05.2019, Certificatul de Urbanism nr. 879/01.07.2019, Autorizaţia de Construire nr. 1127/16.12.2019, precum şi toate certificatele de urbanism şi adeverinţele emise în vederea schimbării funcţiunii apartamentelor aparţinând reclamanţilor în apartamente în regim hotelier.

Faptul ca reclamanţii recurenţi nu au efectuat verificările necesare pentru a constata ce funcţiune au în realitate apartamentele achiziţionate, nu înseamnă ca acestea au dobândit caracter rezidenţial.

Mai mult, reclamanţii nici nu pot susţine ca nu ştiau ca aceste apartamente aveau destinaţie nerezidențială, pentru ca, la momentul la care s-au deplasat la notarul public în vederea încheierii contractelor autentice de vânzare-cumpărare, li s-au comunicat toate documentele care dovedeau edificarea acestora (inclusiv adeverinţele de schimbare de destinaţie în apartamente în regim hotelier), într-unul dintre aceste contracte de vânzare cumpărare, respectiv autentificat sub nr. 835/30.09.2020 – cumpărător fiind #### #######, menționându-se explicit schimbarea de destinaţie din spaţiu comercial în apartament în regim hotelier, conform Adeverinţei nr. 35543/07.09.2020, emisa de Primăria Comunei ##########.

Nu poate fi luat în considerare nici argumentul ca reclamanţii recurenţi au în cărţile funciare nişte apartamente, fără a se menţiona ca acestea au caracter rezidenţial sau nerezident şi nici argumentul ca aceştia au declarat autorităţii locale aceste apartamente ca având destinaţie de locuinţa, tot ceea ce contează fiind că, încă de la aprobarea PUZ-ului şi pana la intabularea imobilului, aceste apartamente au fost şi sunt şi în prezent cu destinaţie nerezidențială, cu impozitul pe clădire stabilit în consecinţa.

Plecând de la faptul că apartamentele aflate în proprietatea reclamanţilor au în mod cert destinaţie nerezidențială, este evident ca impozitul datorat este cel pentru clădiri nerezidențiale, stabilit şi calculat potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 273/2006, privind finanţele publice locale, care stipulează ca impozitele şi taxele se aproba de consiliile locale şi potrivit dispoziţiilor art. 458 lit. c) din Codul Fiscal, aprobat prin Legea nr. 227/2015, care stipulează ca impozitul pe clădirile nerezidențiale se calculează de autoritatea publica locala prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2-1,3% din valoarea clădirilor care rezulta din actul prin care se transfera dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţa, aşa cum este în cazul reclamanţilor.

Împrejurarea ca reclamanţii recurenţi au depus, urmare cumpărării apartamentelor de la societăţile care le-au edificat, declaraţii de impunere pentru stabilirea unui impozit pe clădire având caracter rezidenţial, nu are niciun fel de importanţa, atât timp cât autoritatea publica locala este singura în măsura sa stabilească ce destinaţie are clădirea în cauza, rezidenţială sau nerezidențială şi, pe cale de consecinţa, care este impozitul pe clădiri datorat.

Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 453 lit. f) din Codul Fiscal, recurenţii încearcă să inducă în eroare instanţa, în sensul în care interpretarea dată acestui text de lege nu are niciun fel de legătură cu ceea ce legiuitorul a statuat, anume impozitarea diferită a clădirilor rezidenţiale şi nerezidenţiale.

Astfel, în mod absolut incorect, recurenţii susţin că instanţa de fond ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 453 lit. f) din Codul Fiscal, care defineşte noţiunea de clădire rezidenţială – „construcţie alcătuită din una sau mai multe camere folosite pentru locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii”, însă acest text de lege nu trebuie interpretat singular, ci coroborat cu celelalte texte de lege incidente, respectiv art. 7 din Titlul IX: Taxe şi impozite locale, din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, care stipulează că „Pentru încadrarea în una dintre categoriile de la art. 453 lit. d-f din Codul Fiscal se are în vedere destinaţia finala a clădirilor, inclusiv în cazul în care acestea sunt utilizate de alte persoane decât proprietarii lor, precum şi modul de înregistrare a cheltuielilor cu utilităţile. Proprietarii clădirilor vor anexa la declaraţiile fiscale orice document din care reiese destinaţia clădirii, precum: contracte de închiriere, contracte de comodat, autorizaţii de construire şi orice alte documente justificative”.

Recurenţii au afirmat că prima instanţă ar fi făcut referire, în mod nelegal, doar la documentele privind apartamentele acestora întocmite anterior momentului dobândirii de către aceştia a dreptului de proprietate, respectiv PUZ, certificate de urbanism, autorizaţii de construire şi adeverinţe, prin care s-a autorizat edificarea unui imobil cu SAD-uri (spaţii cu altă destinaţie), ce au fost apoi transformate în apartamente de închiriat în regim hotelier, fără a se ţine seama că între recurenţi şi dezvoltatorul imobiliar s-au încheiat contracte de vânzare, prin care nu s-a precizat că acestea ar avea caracter nerezidenţial.

Cu siguranţă nu contează cuprinsul contractelor de vânzare încheiate cu dezvoltatorul imobiliar, respectiv că în acestea nu s-a precizat că apartamentele vândute nu au caracter rezidenţial, ci nerezidenţial (apartamente de închiriat în regim hotelier), deoarece, pe de o parte, acest dezvoltator imobiliar a urmărit să facă profit de pe urma vânzării acestor apartamente către recurenţi, chiar dacă, pentru aceasta, i-a indus în eroare în mod evident pe aceştia cu privire la caracterul nerezidenţial al apartamentelor vândute.

Tot ceea ce contează este că doar legea este cea care stabileşte caracterul ne/rezidenţial al unei clădiri noi, încadrarea acesteia într-una din cele două categorii făcându-se în baza documentelor în temeiul cărora clădirea a fost autorizată şi edificată efectiv, nu în baza deciziei unilaterale a proprietarului, prin intermediul unei declaraţii pe proprie răspundere.

#### s-ar îmbrăţişa această interpretare a reclamanţilor recurenţi, ar însemna că am lipsi de relevanţă HCL nr. 37/30.05.2019, prin care Consiliul Local al Comunei ########## a aprobat Planul Urbanistic Zonal „#### de locuinţe şi servicii” extravilan ##########, prin care parcela pe care a fost edificat imobilul în litigiu a fost destinată exclusiv edificării unui imobil cu funcţiune nerezidențială, respectiv pentru servicii, Certificatul de Urbanism nr.879/01.07.2019, prin care s-a dat curs cererii de a se comunica care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru edificarea unui „Imobil P+2E cu SERVICII, PARCAJE ŞI ÎMPREJMUIRE”, Autorizaţia de Construire nr. 1127/16.12.2019, prin care s-a autorizat edificarea unui „Imobil P+2E cu SERVICII, PARCAJE ŞI ÎMPREJMUIRE”, Certificatul de atestare a edificării/extinderii construcţiei nr. 31406/06.08.2020, prin care s-a certificat că s-a edificat un „IMOBIL P+2E CU SERVICII ŞI PARCAJE”, Certificatele de Urbanism emise în vederea schimbării destinaţiei apartamentelor din clădirea în litigiu din SAD (spaţii cu altă destinaţie) în apartamente în regim hotelier, şi, nu în ultimul rând, adeverinţele emise de Comuna ########## în vederea schimbării funcţiunii apartamentelor aparţinând reclamanţilor din SAD-uri în apartamente de închiriat în regim hotelier.

Cu siguranţă că, prin raportare la toate documentele anterior expuse, stabilirea destinaţiei apartamentelor aparţinând reclamanţilor recurenţi nu se poate face în baza voinţei lor proprii, caracterul nerezidenţial rezultând fără putinţă de tăgadă din ceea ce legea şi autoritatea publică locală au stabilit expres că se poate edifica pe parcela de teren în litigiu.

Prin urmare, în prezenta cauză o schimbare de destinaţie a clădirii nu este posibilă, astfel că în ipoteza în care reclamanţii s-ar adresa autorităţii publice locale cu cereri în vederea emiterea unor certificate de urbanism în scopul schimbării de destinaţie din apartamente în regim hotelier în spaţiu de locuit pentru imobilele situate în ###### ##########,str. Belgrad nr. 67, conform legii 50/1991, acestea ar fi în mod sigur soluţionate negativ, certificatele de urbanism solicitate neputând fi utilizate în scopul declarat de aceştia având în vedere faptul că, aşa cum s-a arătat supra, potrivit reglementărilor urbanistice din PUZ-ul aprobat prin HCL 37/30.05.2019 edificarea pe parcela în cauză a unui imobil cu 27 de unităţi locative cu destinaţie de locuinţe (în sensul arătat de petenţi) nu este permisă.

## asemenea, nu contează absolut deloc faptul că recurenţii au contractat credite bancare pentru a cumpăra apartamentele în litigiu şi că aceştia locuiesc efectiv în acestea, necontând nici faptul că, la dorinţa şi în beneficiul său direct, dezvoltatorul imobiliar a înscris în evidenţele OCPI ##### aceste apartamente fără a preciza caracterul lor nerezidenţial – apartamente de închiriat în regim hotelier, singurul aspect ce poate şi trebuie avut în vedere în stabilirea caracterului nerezidenţial al apartamentelor în litigiu fiind ceea ce autoritatea publică locală a stabilit în conformitate cu legea (edificarea unui imobil cuprinzând spaţii cu altă destinaţie) şi ceea ce s-a edificat efectiv, anume apartamente de închiriat în regim hotelier, aducătoare de profit.

Recurenţii au mai susţinut, la fel de absurd, că instanţa de fond ar fi încălcat şi dispoziţiile art. 461 al. 2 Cod Fiscal şi art. 7 din Titlul IX din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, în sensul că funcţiunea rezidenţială sau nerezidenţială a apartamentelor acestora trebuie stabilită doar în baza propriilor lor declaraţii fiscale depuse pentru stabilirea impozitului pe clădiri.

În realitate, impozitul pe clădiri se stabileşte de autoritatea publica locala prin raportare la destinaţia reala a clădirii – rezidenţială sau nerezidențială, destinaţie care se stabileşte în baza documentelor în baza cărora aceasta clădire a fost edificata sau, în ipoteza în care clădirea a avut iniţial caracter rezidenţial, şi ulterior este utilizata în scop nerezidențial, în baza documentelor care certifică folosirea sa în scop nerezidențial, aducător de profit.

Recurenţii au mai susţinut că prima instanţă ar fi încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 457 al. 1 şi art. 458 Cod Fiscal, referitoare la modul de calcul al clădirilor rezidenţiale, în sensul în care autoritatea publică locală ar fi trebuit să le stabilească un impozit pe clădire prin raportare la caracterul rezidenţial al acesteia şi nu nerezidenţial, aşa cum s-a procedat în ceea ce-i priveşte.

La fel ca şi în cazul precedentelor motive de nelegalitate, recurenţii nu au indicat în concret cum au fost încălcate sau aplicate greşit aceste texte de lege, nemulţumirea acestora că li s-a stabilit un impozit mult mai mare pentru apartamentele pe care le deţin, prin prisma caracterului lor nerezidenţial, nerăspunzând rigorilor legii procesual-civile, care stipulează că trebuie să se indice în concret cum şi de ce au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Aceste susţineri nici nu pot fi un motiv de nelegalitate a hotărârii fondului atât timp cât aceste texte de lege stabilesc doar cum se calculează impozitul pe clădire după ce s-a stabilit ce fel de caracter are clădirea, rezidenţial sau nerezidenţial.

În sfârşit, în mod absolut curios, recurenţii au susţinut că prima instanţă ar fi încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 2 al. 1 lit. a), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ şi fiscal, prin aceea că nu li s-ar fi asigurat acestora dreptul ca instanţa de contencios administrativ să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, ca urmare a nesoluţionării în termenul legal a cererii înregistrată sub nr. 9232/25.02.2021.

Nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe, pentru simplul şi suficientul motiv că stabilirea de către autoritatea publică locală a caracterului clădirii – rezidenţială sau nerezidenţială şi a impozitului pe clădire, nu înseamnă că persoana nemulţumită nu se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru a solicita să se stabilească care este interpretarea corectă din punct de vedere legal, mai ales că recurenţii chiar s-au adre### ######### ## judecată, aşa cum, rezultă din chiar prezenta cauză.

În concluzie, deoarece întregul recurs este întemeiat pe afirmaţia profund eronată din punct de vedere legal – că stabilirea caracterului ne/rezidenţial al clădirii în litigiu s-ar face exclusiv pe baza declaraţiei pe proprie răspundere depusă de aceştia pentru impunerea apartamentelor din punct de vedere al impozitului pe clădire, apartamentele aflate în proprietatea reclamanţilor recurenţi având cu certitudine caracter nerezidențial, motivat de faptul ca PUZ-ul din care face parcela de teren pe care această clădire de teren a fost construita a stabilit în mod cert că este posibilă doar edificarea unei clădiri de servicii, nu şi a unor locuinţe, la care se adaugă şi faptul ca această clădire aşa a şi fost autorizată şi edificată efectiv, ca având caracter ne rezidenţial.

Pentru toate cele de mai sus, solicită pe cale de excepţie, să se dispună anularea recursului formulat de către reclamanţii – recurenţi ####### ###### #######, ####### #######, ###### lonuţ-######## ş.a., iar, pe fond, solicită să se dispună respingerea recursului ca neîntemeiat şi nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

Cererea de sesizarea a Înaltei ##### de Casație și Justiție a fost respinsă cu prilejul dezbaterilor de la termenul de judecată din 6.12.2023, ca neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 Cod procedură civilă.

Analizând recursul promovat, prin raportare la criticile formulate, precum şi la dispozițiile art. 488 şi urm. Cod pr. civilă, Curtea constată următoarele:

În susținerea recursului recurenţii-reclamanţi au arătat că motivarea acestuia se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct.6 şi 8 Cod Procedură Civilă.

Potrivit art. 488 alin. 1 Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;

2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii;

4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;

6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că, în esenţă recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. 1, pct. 6 din Noul Cod de Procedură Civilă, potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum şi motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. 1, pct. 8, potrivit căruia instanţa de judecată, în analiza cererii, a făcut o greşită interpretare a normelor de drept material.

Verificând susţinerile recurenţilor-reclamanţi, Curtea constată următoarele:

Cu privire la excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi ####### ###### #######, ####### #######, ###### ##### ########, ########## ####### #######, ########## #####, ##### ####### #########, ###### #### #####, ###### ######## ########, ######## ######, #### ######, ###### ######### ######, ##### ######, ###### #### #####, ###### ##### ###, ######## ######, ######## #### ######, ######## ######, ###### ###### #######, ###### ######### ######, #### #######, ####### ######## #########, ##### ####### ######, ##### ###### ####, ####### #### şi ####### ########, invocată de intimata-pârâtă COMUNA ########## prin ###### ##### #######, Curtea la termenul de judecată din 1.11.2023, a respins această excepţie, deoarece motivele de casare invocate în cauză pot fi încadrate în dispoziţiile art.488 pct.6 şi 8 C.p.c..

Pe fondul cauzei, în fapt, Curtea constată că, recurenţii-reclamanţi sunt proprietarii imobilelor înscrise în C.F. nr. 413390-C1-U4 – ###### #####-######## şi ########## #######-#######; C.F. nr. 413390-C1-U5 – ########## #####; C.F. nr. 413390-C1-U6 – ##### #######-#########; C.F. nr. 413390-C1-U7 – ###### ####-#####; C.F. nr. 413390-C1-U8 – ###### ########-########; C.F. nr. 413390-C1-U9 – ######## ######; C.F. nr. 413390-C1-U10 – #### ######; C.F. nr. 413390-C1-U11 – ###### #########-######; C.F. nr. 413390-C1-U12 – ##### ######; C.F. nr. 413390-C1-U13 – ###### ####; C.F. nr. 413390-C1-U14 – ###### #####-###; CF. nr. 413390-C1-U15 – ######## ######; CF. nr. 413390-C1-U16 – ######## ####-######; CF. nr. 413390-C1-U17 – ######## ######; CF. nr. 413390-C1-U18 – ###### ######; CF. nr. 413390-C1-U19 – ###### #########-######; CF. nr. 413390-C1-U20 – #### #######; CF. nr. 413390-C1-U21 – ####### ########-#########; CF. nr. 413390-C1-U22 – ##### #######-######; CF. nr. 413390-C1-U23 – ####### ###### #######; CF. nr. 413390-C1-U24 – ####### #######; CF. nr. 413390-C1-U25 – ##### ######-####; CF. nr. 413390-C1-U26 – ####### ####; CF. nr. 413390-C1-U27 – ####### ######## în temeiul contractelor de vânzare cumpărare ataşate la dosarul cauzei.

Prin cererea înregistrată sub nr. 9232/25.02.2021 reclamanţii au solicitat autorităţii pârâte să procedeze la încadrarea şi stabilirea impozitului raportat la destinaţia finală efectivă a imobilelor proprietatea acestora, ca fiind clădiri rezidenţiale, în conformitate cu prevederile art. 453 lit. f din Codul fiscal, însă intimata -pârâta nu a răspuns cererii formulate, în termenul legal, motiv pentru care reclamanţii au promovat prezentul demers judiciar, solicitând instanţei obligarea autorităţii la emiterea deciziei de stabilire a sumei datorate cu titlu de impozit cu privire la imobilele înscrise în cărţile funciare, raportat la destinaţia finală efectivă a imobilelor proprietatea reclamanţilor, conform declaraţiilor fiscale depuse şi a regulilor de calcul pentru clădiri cu destinaţie rezidenţială, în conformitate cu art. 453 lit. f din Codul Fiscal.

Curtea reţine că, potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin.1, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Curtea reţine că, anterior dobândirii dreptului de proprietate de recurenţii-reclamanţi prin contractele de vânzare cumpărare, prin HCL nr. 37/30.05.2019, Consiliul Local al Comunei ########## a aprobat Planul Urbanistic Zonal „#### de locuinţe şi servicii” extravilan ##########, CF nr. 412728, CF 412729, CF 412730, CF 412731, CF 412732, CF 412573, CF 407641, având ca beneficiar SC ### ### SRL, în cadrul căruia suprafaţa de 2.555 mp a fost aprobata având ca destinaţie „#### dotări şi servicii”.

Ulterior aprobării prin H.C.L. 37/30.05.2019 a fost eliberat Certificatul de Urbanism nr. 879/01.07.2019 în scopul Amplasare imobil P+2E cu servicii, parcaje şi împrejmuire, fiind eliberată şi Autorizaţia de Construire nr. 1127/16.12.2019, prin care s-a autorizat edificarea unui „Imobil P+2E cu servicii, parcaje şi împrejmuire”.

La solicitarea S.C. „###### TM” SRL şi S.C. #### ######## SRL, prin Certificatul de atestare a edificării/extinderii construcției nr. 31406/06.08.2020, s-a certificat de autoritatea pârâtă că în baza Autorizației de Construire nr. 1127/16.12.2019 a fost edificată construcţia „Imobil P+2E cu servicii şi parcaje”, cu un umăr de 27 unităţi individuale, 54 locuri de parcare.

Prin cererea înregistrată la Oficiul de Cadastru şi Publicitate imobiliară ##### sub nr. 163706/18.08.2020 de către SC #### ####### SRL s-a solicitat dezmembrarea în cartea funciară în baza actului de apartamentare autentificat sub nr. 1595/28.08.2020 şi a documentaţiei aferente, prin încheierea nr. ######/31.08.2020 dispunându-se cu privire la imobilul situat în localitatea ##########, #### ######## ### ##, #### ##### ## ####### ######### #########, respectiv dezmembrarea în 27 unităţi individuale apartamente SAD, la descrierea acestora menţionându-se: hol, WC, sală de şedinţe+oficiu, ###, baie, birou (1 sau 2), balcon şi locuri de parcare.

Urmare a cererilor depuse de către S.C. #### ######## SRL la autoritatea pârâtă au fost emise Certificatele de urbanism nr. 1151/04.09.2020, 1150/04.09.2020, 1149/04.09.2020, ####### ##.2020, 1147/04.09.2020, 1146/04.09.2020, 1145/04.09.2020, 1144/04.09.2020, 1143/04.09.2020, 1142/04.09.2020, 1141/04.09.2020, 1140/04.09.2020, 1139/04.09.2020, 1138/04.09.2020, 1137/04.09.2020. 1136/04.09.2020, 1135/04.09.2020, 1134/04.09.2020, 1133/04.09.2020, 1132/04.09.2020, 1131/04.09.2020, 1130/04.09.2020, 1129/04.09.2020, 1128/04.09.2020, în vederea schimbării destinației unităţilor individuale din clădirea în litigiu din SAD în apartamente în regim hotelier.

Totodată au fost emise Adeverinţele nr. 35520/02.09.2020, 35521/02.09.2020, 35524/ 02.09.2020, 35525/02.09.2020, 35527/02.09.2020, 35528/02.09.2020, 35529/02.09.2020, 35530/02.09.2020, 35531/02.09.2020, 35532/02.09.2020, 35534/02.09.2020, 35535/ 02.09.2020, 35537/02.09.2020, 35538/02.09.2020, 35540/02.09.2020, 35542/02.09.2020, 35543/02.09.2020, 35544/02.09.2020, 35545/02.09.2020, 35547/02.09.2020, 35548/ 02.09.2020, 35549/02.09.2020, 35550/02.09.2020,35551/02.09.2020 prin care s-a adeverit schimbarea de destinaţie din spaţiu comercial în apartament în regim hotelier, fără modificări structurale, adeverinţe folosite la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară ##### în vederea modificării în cartea funciară a destinaţiei imobilelor.

Cu privire la motivul de casare prev. de art.488 pct.8 C.p.c. Curtea constată că, este incident în speţă pentru următoarele considerente:

Argumentul esenţial al recurenţilor-reclamanţilor este acela că apartamentele au destinaţie rezidenţială fiind apartamente de locuit, astfel cum rezultă din probele depuse la dosarul cauzei.

Dispozițiile art. 461 alin. (2) din Codul fiscal prevăd următoarele:

Conform prevederilor pct. 7 din HG 1/2016 pentru încadrarea în una dintre categoriile de la art. 453 lit. d) – f) din Codul fiscal, se are în vedere destinaţia finală a clădirilor, inclusiv în cazul în care acestea sunt utilizate de alte persoane decât proprietarii lor, precum şi modul de înregistrare a cheltuielilor cu utilităţile. Proprietarii clădirilor vor anexa la declaraţiile fiscale orice document din care reiese destinaţia clădirii, precum: contracte de închiriere, contracte de comodat, autorizaţii de construire şi orice altele documente justificative.

Din probatoriul administrat se constată că, la încadrarea imobilelor ca nerezidenţiale intimata-pârâta a avut în vedere Autorizaţia de construire nr. 1127/16.12.2019, Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 27/28.07.2020, Certificatul de atestare a edificării construcţiei nr. 31406/06.08.2020, contractele de vânzare cumpărare depuse în cuprinsul cărora sunt menţionate aceste înscrisuri inclusiv Actul de apartamentare nr. 1595/28.08.2020, respectiv certificatele şi adeverinţele emise în vederea schimbării destinației apartamentelor din SAD în apartamente în regim hotelier.

Impozitul pe clădirile aflate în proprietatea persoanelor fizice, se stabilește raportat la categoria din care acestea fac parte, care, după cum prevăd dispozițiile Codului fiscal, pot fi:

– clădiri nerezidenţiale – orice clădire care nu este rezidenţială, definite de art. 453 lit. e) din codul fiscal, al căror impozit se calculează conform art. 458 din codul fiscal;

Între dezvoltatorul imobiliar și reclamanţi s-au încheiat contracte de vânzare, prin care a fost transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză, care în prezent îndeplinesc condițiile de a fi încadrate ca fiind clădiri rezidențiale, cu respectarea prevederilor incidente în speță, cu atât mai mult că, majoritatea imobilelor au fost dobândite prin obținerea de credite ipotecare sau credite prin programul „##### casă”, care este destinat exclusiv finanțării de imobile locative, iar în vederea obținerii creditelor, s-a întocmit pentru fiecare apartament un raport de evaluare, în care acesta este descris și evaluat de către un expert evaluator, autorizat ANEVAR, destinația lor finală ca fiind aceea de locuit.

#### de remarcat faptul că recurenţii – reclamanţi locuiesc efectiv în apartamente, toate declarațiile de impunere, date pe propria răspundere, evidențiază destinația clădirii ca fiind efectiv de locuință, cheltuielile de utilități sunt înregistrate și achitate pe numele acestora, persoane fizice, iar asociația de proprietari a fost înființată pentru clădire rezidențială.

Impozitul se datorează şi se stabileşte în funcţie de categoria rezidenţial/nerezidenţial, determinată în raport cu destinaţia efectivă evidenţiată, după caz, de autorizaţie sau „orice alte documente justificative”.

##### instanță a ignorat şi faptul că în evidențele OCPI #####, imobilele proprietatea recurenţilor – reclamanţi au destinație de apartamente de locuit, însă a ținut cont strict de înscrisurile emise de intimată, anterior dobândirii de către recurenţi a dreptului de proprietate asupra apartamentelor.

În aceste condiţii sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că la pronunțarea acesteia, prima instanță a încălcat prevederile art. 453 lit. f) din Codul fiscal, neținând cont că imobilele în litigiu, îndeplinesc condițiile legale pentru a fi încadrate în categoria clădirilor rezidențiale, fiind folosite pentru locuit, cu atât mai mult că clădirea în cauză nu a fost vreodată folosită pentru vreo activitate economică, iar facturile de utilități privesc cheltuieli pe persoană fizică.

Scopul legiuitorului a fost acela ca persoanele fizice și juridice să achite impozitul raportat la modalitatea efectivă în care sunt folosite imobilele, acesta fiind și raționamentul posibilității de schimbare de destinație a acestora.

##### instanță s-a rezumat la a se raporta la mențiunile din unele documente inițiale, care nu sunt concordante cu destinația reală și efectivă a imobilului și care au și fost infirmate prin declarația dată de reclamanți pe propria lor răspundere ca și utilizatori finali ai clădirii.

Pentru stabilirea impozitului pe clădire, legiuitorul a statuat ca și criteriu, destinația finală a clădirii, iar modalitatea în care o astfel de destinație este determinată este şi cea indicată de contribuabil prin declarația sa pe proprie răspundere, după cum se prevede la pct. 7 teza a doua din Norme: „proprietarii clădirilor vor anexa la declarațiile fiscale orice document din care reiese destinația clădirii.”

Recurenţii – reclamanţi, în calitate de proprietari şi-au îndeplinit obligația de a depune declarațiile fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în care s-a indicat faptul că imobilele declarate sunt rezidențiale, la care au anexat contractele de vânzare, contractele de credit ipotecar și extrasele de carte funciară prin care au dovedit fără putință de tăgadă care este destinația finală a acestora, însă, pârâta și prima instanță nu au ținut seama de acestea.

Prin încălcarea și aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor indicate mai sus, se ajunge ca impozitul datorat să fie mult mai mare, decât s-ar impune, survenind o vătămare a drepturilor proprietarilor de locuinţe.

În concluzie, intimata, în calitate de autoritate publică locală, este în măsură să înregistreze în evidențele sale destinația imobilelor în cauză, însă stabilirea caracterului rezidențial/nerezidențial trebuie făcută după cum prevăd dispozițiile legale indicate mai sus, în speță, inclusiv în baza declarației fiscale și a documentelor justificative anexate acesteia, în baza declarațiilor pe proprie răspundere date de recurenții – reclamanţi în formă autentică și anexate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, din Codul de procedură civilă, se constată că, tribunalul nu a motivat corespunzător în fapt și în drept soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulată, făcând referire la actele și demersurile întreprinse de societatea comercială de la care recurenţii au dobândit dreptul de proprietate, chestiuni anterioare dobândirii dreptului de proprietate, în condiţiile în care instanța avea a se pronunța cu privire la stabilirea modalității de calcul a impozitului pe clădire ținând cont de destinația actuală și efectivă a apartamentelor.

În motivarea hotărârii nu se face nicio referire la cele învederate de recurenţii – reclamanţi în cererea de chemare în judecată, nu sunt analizate temeiurile de drept invocate și starea de fapt prezentată, nu există nicio trimitere la numeroasele înscrisuri depuse de recurenţi în probațiune, se face doar referire la demersurile întreprinse de societatea de la care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate, motivarea sentinței recurate redă în cea mai mare măsură argumentele cuprinse în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de către intimata-pârâtă, fără ca prima instanță să prezinte propriul său raţionament juridic prin care a înțeles să respingă acțiunea reclamanţilor, însă nu se mai poate dispune o nouă care a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art.498 al.2 C.p.c..

Pentru toate aceste considerente, constatând că sunt incidente motivele de casare prev. de art. 488 pct.6 şi 8 C.p.c., Curtea va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi ####### ###### #######, ####### #######, ###### ##### ########, ########## ####### #######, ########## #####, ##### ####### #########, ###### #### #####, ###### ######## ########, ######## ######, #### ######, ###### ######### ######, ##### ######, ###### #### #####, ###### ##### ###, ######## ######, ######## #### ######, ######## ######, ###### ###### #######, ###### ######### ######, #### #######, ####### ######## #########, ##### ####### ######, ##### ###### ####, ####### #### şi ####### ######## împotriva sentinţei civile nr. ##/09.02.2023 pronunţată de Tribunalul #####, în dosarul nr. ####/30/2021*, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMUNA ########## prin ###### ##### #######.

Va casa sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

Va admite acţiunea civilă formulată de reclamanţii ####### ###### #######, ####### #######, ###### ##### ########, ########## ####### #######, ########## #####, ##### ####### #########, ###### #### #####, ###### ######## ########, ######## ######, #### ######, ###### ######### ######, ##### ######, ###### #### #####, ###### ##### ###, ######## ######, ######## #### ######, ######## ######, ###### ###### #######, ###### ######### ######, #### #######, ####### ######## #########, ##### ####### ######, ##### ###### ####, ####### #### şi ####### ######## * în contradictoriu cu pârâta COMUNA ##########.

Va dispune obligarea intimatei-pârâte la rectificarea înregistrărilor în evidenţele fiscale referitoare la destinaţia imobilelor proprietatea reclamanţilor, din clădiri cu destinaţie nerezidenţială, în clădiri cu destinaţie rezidenţială.

Va dispune obligarea intimatei-pârâte la emiterea deciziei de stabilire a sumei datorate cu titlu de impozit cu privire la imobilele proprietatea reclamanţilor având destinaţie rezidenţială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi ####### ###### #######, ####### #######, ###### ##### ########, ########## ####### #######, ########## #####, ##### ####### #########, ###### #### #####, ###### ######## ########, ######## ######, #### ######, ###### ######### ######, ##### ######, ###### #### #####, ###### ##### ###, ######## ######, ######## #### ######, ######## ######, ###### ###### #######, ###### ######### ######, #### #######, ####### ######## #########, ##### ####### ######, ##### ###### ####, ####### #### şi ####### ########, toţi cu domiciliul procesual ales în Timişoara, #### ####### #####, #### ##### ## ###### ########### ## ###### ####### ############, persoana desemnată cu primirea corespondenţei fiind avocat ####### #####-######, împotriva sentinţei civile nr. ##/09.02.2023 pronunţată de Tribunalul #####, în dosarul nr. ####/30/2021*, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMUNA ########## prin ###### ##### #######, cu sediul în ##########, #### ###### ####### ### ##, ####### #####.

Casează sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

Admite acţiunea civilă formulată de reclamanţii ####### ###### #######, ####### #######, ###### ##### ########, ########## ####### #######, ########## #####, ##### ####### #########, ###### #### #####, ###### ######## ########, ######## ######, #### ######, ###### ######### ######, ##### ######, ###### #### #####, ###### ##### ###, ######## ######, ######## #### ######, ######## ######, ###### ###### #######, ###### ######### ######, #### #######, ####### ######## #########, ##### ####### ######, ##### ###### ####, ####### #### şi ####### ######## * în contradictoriu cu pârâta COMUNA ##########.

Dispune obligarea intimatei-pârâte la rectificarea înregistrărilor în evidenţele fiscale referitoare la destinaţia imobilelor proprietatea reclamanţilor, din clădiri cu destinaţie nerezidenţială, în clădiri cu destinaţie rezidenţială.

Dispune obligarea intimatei-pârâte la emiterea deciziei de stabilire a sumei datorate cu titlu de impozit cu privire la imobilele proprietatea reclamanţilor având destinaţie rezidenţială.

Fără cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea Grefei, azi, 19.12.2023.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR

###### ###### ##### ######## ######## ########

#######

GREFIER,

######## – ######## #########

Red. ####/15.01.2023

Tehnored. ###### – 11.01.2024

4 ex din care SM + #### 2 ############## ## ####: Tribunalul #####

Judecător: ##### #######

Se comunică tuturor părţilor litigante – conform art. 427 alin. 1 NCPC.

Impozit pe clădiri cu destinație rezidențială