Rolul judecătorului într-un proces civil este esențial, însă puterea sa este circumscrisă unor principii clare, menite să asigure un proces echitabil și predictibil. Unul dintre cele mai importante este principiul disponibilității, care stabilește că părțile sunt cele care definesc cadrul litigiului – obiectul și motivele cererii. O decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) ne reamintește de consecințele nerespectării acestui principiu, într-o speță complexă ce are în centru încetarea unui contract de prestări servicii în domeniul media.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 435 din 18 februarie 2020
Decizia ÎCCJ nr. 435/2020 aduce în discuție o problemă juridică fundamentală: poate instanța de judecată să găsească alte motive pentru a justifica încetarea unui contract, diferite de cele invocate de partea care a inițiat rezilierea? Sau rolul său se limitează strict la a verifica dacă motivele prezentate în notificarea de încetare sunt valide și conforme cu înțelegerea contractuală?
Răspunsul tranșant al instanței supreme este că judecătorul nu poate schimba cauza juridică a cererii. Acționând astfel, instanța încalcă principiul disponibilității și se pronunță, în esență, asupra a ceva cu care nu a fost învestită, vătămând dreptul părții la o justă judecată.
Obiectul dosarului și starea de fapt
Solicitările din fața instanței
Dosarul a fost inițiat de reclamanta A. S.R.L. (un producător) împotriva pârâtei B. S.R.L. (un post de radio). Reclamanta a solicitat instanței:
- Să constate că pârâta nu avea dreptul să dispună încetarea contractului de prestări servicii printr-o notificare, bazată pe o anumită clauză contractuală.
- Să oblige pârâta la plata de daune-interese compensatorii în valoare de 50.000 de euro, pentru prejudiciul suferit.
Starea de fapt relevantă
Între părți s-a încheiat un contract pe o perioadă de 2 ani pentru realizarea și difuzarea unei emisiuni matinale de către un artist cunoscut. Contractul conținea la art. 3.4 o clauză de performanță specifică:
„Dacă Emisiunea (…) ajunge la o valoare de Market Share sub 3,5% timp de 2 sondaje consecutive, atunci Beneficiarul va putea înceta Contractul de drept, cu condiţia unei notificări prealabile, fără niciun fel de despăgubiri.”
Aproape de finalul primului an contractual, postul de radio a transmis o notificare de încetare a contractului, invocând tocmai această clauză. Potrivit notificării, cele două sondaje consecutive cu rezultate sub țintă erau cele aferente lunii decembrie 2014 și perioadei ianuarie – aprilie 2015. Reclamanta a contestat legalitatea acestei notificări, declanșând litigiul.
Fundamentele juridice și argumentele din spatele conflictului
Temeiurile legale invocate
Disputa a gravitat în jurul interpretării unor articole cheie din codurile de procedură civilă și civil:
- Art. 9 alin. (2) și Art. 22 alin. (6) C. proc. civ.: Acestea consacră principiul disponibilității, stabilind că obiectul și limitele procesului sunt determinate de cererile și apărările părților, iar judecătorul nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.
- Art. 1266 – art. 1269 C. civ.: Stabilesc regulile de interpretare a contractelor, cum ar fi căutarea voinței concordante a părților, interpretarea clauzelor în sensul în care pot produce efecte și luarea în considerare a uzanțelor din domeniu.
- Art. 1552 și Art. 1553 C. civ.: Reglementează rezilierea unilaterală și pactul comisoriu – mecanisme prin care un contract poate înceta din inițiativa uneia dintre părți, ca urmare a neexecutării obligațiilor de către cealaltă parte.
Argumentele părților
Reclamanta (producătorul) a susținut că:
- Instanțele de fond au schimbat cauza acțiunii. Obiectul litigiului era legalitatea notificării emise de pârâtă, care se baza pe sondajele din decembrie 2014 și ianuarie-aprilie 2015. În loc să analizeze aceste motive, instanțele au căutat și au găsit alte perioade de sondaj (februarie-martie 2015, respectiv ianuarie-aprilie și aprilie-august 2015) pentru a justifica rezilierea.
- Interpretarea termenului „sondaj” este greșită. În industria radio, un „sondaj” relevant (val de audiență) este cel trimestrial, nu lunar.
- Notificarea a fost prematură. La data trimiterii notificării, rezultatele celui de-al doilea sondaj relevant nici măcar nu erau disponibile, făcând demersul pârâtei abuziv.
Pârâta (postul de radio) a argumentat că:
- Încetarea contractului de prestări servicii a fost justificată. Clauza contractuală a fost activată corect.
- Noțiunea de „sondaj” trebuie interpretată ca raportare lunară. O interpretare bazată pe valuri de 4 luni ar face clauza inaplicabilă, deoarece contractul s-ar fi încheiat înainte ca pârâta să poată constata îndeplinirea condiției de reziliere.
- A formulat, de asemenea, recurs, dar numai împotriva considerentelor deciziei de apel, fiind nemulțumită de modul în care instanța a interpretat noțiunea de „sondaj”, chiar dacă soluția finală i-a fost favorabilă.
Parcursul procesual și decizia finală
Istoricul speței
- Tribunalul București: A respins acțiunea reclamantei, considerând-o nefondată. A găsit însă alte temeiuri pentru reziliere (sondajele lunare din februarie și martie 2015), diferite de cele din notificarea pârâtei.
- Curtea de Apel București: A respins apelul reclamantei. Deși a criticat raționamentul primei instanțe, a comis aceeași eroare: a substituit motivele invocate de pârâtă cu altele, identificând ca relevante valurile de audiență ianuarie-aprilie 2015 și aprilie-august 2015.
- Înalta Curte de Casație și Justiție: Ambele părți au declarat recurs. Reclamanta a criticat decizia pe fond, iar pârâta doar motivarea acesteia.
Motivarea Înaltei Curți: O lecție despre rolul judecătorului
ÎCCJ a admis recursul reclamantei, oferind o motivare clară și tranșantă, centrată pe încălcarea principiului disponibilității.
Instanța supremă a subliniat că rolul judecătorilor de fond nu era să stabilească dacă existau, în general, motive pentru încetarea contractului de prestări servicii. Sarcina lor era mult mai precisă: să verifice validitatea declarației unilaterale de reziliere a pârâtei (notificarea nr. 225/2015).
Cu alte cuvinte, instanțele trebuiau să răspundă la o singură întrebare: pe baza motivelor specifice invocate în notificare (sondajele din decembrie 2014 și ianuarie-aprilie 2015), a fost încetarea contractului legală?
Procedând altfel, adică identificând ele însele alte temeiuri de fapt care ar fi justificat rezilierea, instanțele de fond:
- Au schimbat cauza cererii de chemare în judecată.
- Au depășit limitele cu care au fost învestite.
- Au soluționat, practic, o acțiune în reziliere judiciară, deși nu fuseseră sesizate cu o astfel de cerere.
Această eroare de judecată a produs reclamantei o vătămare, deoarece dreptul său de a obține o analiză punctuală a legalității notificării a fost ignorat.
Soluția finală
În consecință, Înalta Curte a decis:
- Admiterea recursului reclamantei.
- Casarea (anularea) deciziei Curții de Apel București.
- Trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel, cu indicația clară de a analiza litigiul în limitele stabilite de cererea inițială.
- Respingerea recursului pârâtei ca fiind lipsit de obiect, deoarece decizia ale cărei considerente le critica fusese deja desființată.
Această speță reprezintă un reper important despre rigoarea procedurală și subliniază că, indiferent de complexitatea unui contract, justiția trebuie să funcționeze într-un cadru predictibil, în care drepturile și limitele fiecărei părți, inclusiv ale instanței, sunt respectate cu strictețe.
