Într-o lume ideală, conflictele s-ar rezolva amiabil, iar drepturile ar fi respectate fără a fi nevoie de intervenția forței coercitive a statului. Realitatea, însă, ne demonstrează constant că, pentru a obține un folos material, anumite persoane recurg la metode ilicite, care încalcă libertatea psihică a altora. Un exemplu elocvent este infracțiunea de șantaj, o faptă complexă ce implică acte de constrângere menite să determine o persoană să acționeze împotriva voinței sale.

Recent, o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) a adus clarificări esențiale privind elementele constitutive ale acestei infracțiuni, diferențierea față de fapta de amenințare și modul de analizare a probatoriului. Speța pe care o vom analiza astăzi este deosebit de relevantă, ilustrând cum o cerere aparent legitimă, dar formulată prin mijloace injuste, se transformă într-o faptă penală gravă.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 82/A din 12 martie 2020

Obiectul dosarului și solicitările părților

Dosarul a avut ca obiect trimiterea în judecată a doi inculpați, A (bărbat) și B (femeie), pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă agravată. Parchetul (Direcția Națională Anticorupție) i-a acuzat pe cei doi că, prin violențe și amenințări, au încercat să constrângă persoana vătămată C (directorul unei asociații) să le remită suma de 20.000 de euro.

În fața instanței, solicitările au fost divergente:

Parchetul și persoana vătămată C au solicitat condamnarea ambilor inculpați pentru infracțiunea de șantaj și obligarea inculpatei B la plata sumei de 20.000 de euro cu titlu de daune morale.
Inculpații au solicitat achitarea, susținând că acțiunile lor nu au întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de care erau acuzați.

Starea de fapt relevantă

Conform actului de sesizare, în perioada decembrie 2016 – martie 2017, inculpații A și B au acționat concertat împotriva persoanei vătămate C. Acesta din urmă, psiholog și director al unei asociații, avusese în urmă cu 12 ani o relație extraconjugală cu inculpata B, din care ar fi rezultat un copil.

Inculpații s-au deplasat la Timișoara pentru a se întâlni cu victima. În timpul întâlnirii, desfășurată în mașina inculpatului A, acesta a exercitat acte de violență fizică asupra victimei (l-a prins și l-a tras de gulerul cămășii). Simultan, ambii inculpați l-au amenințat pe C cu divulgarea faptului că are un copil din afara căsătoriei, atât familiei, cât și la locul de muncă, cu scopul evident de a-i afecta imaginea și reputația.

Constrângerea avea un scop clar: determinarea victimei să le remită suma de 20.000 de euro. Presiunile au continuat ulterior prin conversații telefonice, culminând cu organizarea unui flagrant delict în martie 2017.

Temeiurile legale invocate

Încadrarea juridică a faptei s-a bazat pe următoarele texte de lege:

Art. 207 Cod Penal – Șantajul:
- Alin. (1): Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial.
- Alin. (2): Amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată.
- Alin. (3): Prevede o pedeapsă mai aspră dacă scopul constrângerii este obținerea unui folos patrimonial.
Art. 13¹ din Legea nr. 78/2000: Acest articol agravează pedepsele pentru anumite infracțiuni, inclusiv șantajul, atunci când sunt săvârșite de o persoană care are o calitate ce implică exercițiul autorității de stat sau în legătură cu aceasta. În speță, s-a reținut această formă agravantă dat fiind funcția de director a persoanei vătămate.
Art. 206 Cod Penal – Amenințarea: Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere.

Argumentele părților implicate

Argumentele acuzării (Parchetul și persoana vătămată)

Coroborarea probelor: Acuzarea a susținut că depozițiile persoanei vătămate se coroborează cu înregistrările convorbirilor telefonice și cu acțiunile concrete ale inculpaților (deplasarea la Timișoara, violențele fizice, discuțiile despre sume de bani).
Scopul patrimonial injust: S-a argumentat că scopul real al inculpaților nu era protejarea intereselor minorului, ci obținerea rapidă și ilicită a sumei de 20.000 de euro. Calea legală ar fi fost acțiunea în stabilirea paternității, urmată de solicitarea unei pensii de întreținere.
Rea-credință: Faptul că victima a înregistrat convorbirile după ce a depus plângerea penală nu denotă rea-credință, ci o încercare justificată de a preconstitui probe, în contextul pasivității inițiale a organelor judiciare.

Argumentele apărării (Inculpații)

Interpretare eronată a probelor: Inculpații au pretins că instanța de fond (Curtea de Apel Timișoara) a interpretat corect probele, înlăturând declarațiile contradictorii ale victimei.
Justificarea acțiunilor: Aceștia au susținut că demersul lor viza găsirea unei soluții pentru situația minorului și protejarea intereselor acestuia, iar violențele au fost o reacție impulsivă a inculpatului A.
Lipsa intenției de a șantaja: Au negat că ar fi urmărit obținerea unui folos patrimonial injust, prezentând discuțiile ca pe o negociere pentru binele copilului.

Istoricul speței: De la achitare și renunțare, la condamnare

Parcursul acestui dosar este unul sinuos și extrem de interesant din punct de vedere juridic:

Curtea de Apel Timișoara (instanța de fond): A pronunțat o soluție surprinzătoare.
- A schimbat încadrarea juridică pentru inculpatul A din șantaj în amenințare și a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându-i doar un avertisment.
- A achitat-o pe inculpata B pentru infracțiunea de șantaj, pe motiv că fapta nu există (art. 16 lit. b teza I C. proc. pen.).Instanța de fond a considerat că demersul inculpatei era legitim, iar victima a acționat cu rea-credință, provocând inculpații pentru a obține probe.
Apelul la Înalta Curte de Casație și Justiție: Nemulțumiți de soluție, Parchetul DNA și persoana vătămată au declarat apel.

Motivarea instanței actuale (Înalta Curte de Casație și Justiție)

ÎCCJ a desființat în totalitate sentința primei instanțe, aducând o serie de argumente juridice solide care clarifică natura infracțiunii de șantaj.

Reinterpretarea probatoriului

Instanța supremă a constatat că prima instanță a interpretat eronat probele, în special conținutul convorbirilor telefonice și declarațiile părților. ÎCCJ a subliniat că valoarea probatorie a unei declarații trebuie analizată prin coroborare cu toate celelalte probe. Conduita victimei, care a depus plângere penală imediat după primele amenințări și a înregistrat convorbirile ulterioare, nu a fost considerată provocatoare, ci o reacție firească a unei persoane supuse unei constrângeri.

Elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj

ÎCCJ a realizat o analiză detaliată a elementelor infracțiunii:

Latura obiectivă: A fost îndeplinită prin ambele modalități prevăzute de lege:
1. Constrângerea fizică (violențele exercitate de inculpatul A) și psihică (amenințarea cu scandal și divulgarea secretului).
2. Amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale (existența copilului), compromițătoare pentru victimă.
Latura subiectivă: Inculpații au acționat cu intenție directă, calificată prin scop. Scopul nu a fost protejarea minorului, ci dobândirea în mod injust a unui folos patrimonial.

Caracterul “injust” al folosului

Acesta este, poate, cel mai important aspect clarificat. ÎCCJ a arătat că infracțiunea de șantaj există chiar și atunci când folosul urmărit ar fi, în teorie, unul just. Chiar dacă victima ar fi avut o obligație morală sau legală față de copil, modul ales de inculpați pentru a obține sprijin financiar – prin constrângere și amenințare – este injust și sancționat de legea penală. Calea legală era una civilă, nu penală. Renunțarea la dreptul de stabilire a paternității în schimbul unei sume de bani este, de altfel, ilegală, întrucât dreptul la filiație este un drept personal nepatrimonial la care nu se poate renunța.

Absorbția infracțiunii de amenințare

Instanța a arătat că fapta de amenințare este absorbită în conținutul complex al infracțiunii de șantaj. Atunci când amenințarea este folosită ca mijloc pentru a obține un folos patrimonial, fapta nu mai este o simplă amenințare, ci se încadrează în tiparul șantajului, care este o infracțiune mai gravă.

Soluția finală

În lumina acestor argumente, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelurile declarate de Parchet și de persoana vătămată și, rejudecând cauza:

A condamnat ambii inculpați, A și B, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă agravată.
A admis în parte acțiunea civilă și i-a obligat pe inculpați, în solidar, la plata sumei de 2.000 de euro către persoana vătămată C, cu titlu de daune morale, considerând că suma de 100.000 de euro solicitată inițial era nejustificat de mare.

Această decizie reconfirmă faptul că justiția nu tolerează folosirea forței sau a amenințării ca mijloc de a obține avantaje materiale, indiferent de pretextul invocat. Protejarea drepturilor, inclusiv a celor ale unui copil, trebuie realizată exclusiv prin căile legale, orice abatere de la acest principiu fiind susceptibilă de a atrage răspunderea penală.

Infracțiunea de șantaj și granița fină cu amenințarea