Într-un stat de drept, nicio autoritate nu este mai presus de lege. Atunci când acțiunile unei instituții publice, în special ale organelor fiscale, cauzează prejudicii unei persoane fizice sau juridice prin emiterea unor acte nelegale, se naște dreptul la reparație.

Răspunderea patrimonială a autorității publice nu este un concept teoretic, ci un mecanism juridic esențial pentru protejarea cetățenilor și a mediului de afaceri împotriva abuzurilor.

O decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) oferă o analiză detaliată a condițiilor necesare pentru a obține despăgubiri în astfel de situații, clarificând aspecte cruciale precum legătura de cauzalitate și certitudinea prejudiciului.

Speța analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție pune în discuție dreptul unei societăți comerciale de a obține despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a emiterii unor decizii de impunere fiscală care, ulterior, au fost anulate de instanțele de judecată ca fiind nelegale.

Dezbaterile juridice s-au concentrat pe condițiile răspunderii civile delictuale a statului, adaptate specificului raporturilor de drept administrativ. Deși fapta ilicită (emiterea actelor anulate) și vinovăția autorității erau clare, instanțele inferioare au avut dificultăți în a stabili existența unei legături de cauzalitate directe între acele acte și prejudiciul invocat, precum și caracterul cert al acestui prejudiciu. Rolul instanței supreme a fost să traseze liniile directoare corecte de interpretare a acestor condiții.

I.C.C.J, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1160 din 26 februarie 2020

Obiectul dosarului și solicitările reclamantei

Societatea comercială reclamantă, „A” SRL, a chemat în judecată Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (DGRFP) Craiova, solicitând obligarea acestora la plata unor despăgubiri substanțiale, structurate astfel:

5.400.000 lei cu titlu de profit mediu net nerealizat în perioada 2009-2014, ca urmare a imposibilității de a-și desfășura activitatea principală.
Dobânda comercială aferentă sumei de 33.800 lei, consemnată drept cauțiune pentru a obține suspendarea executării actelor fiscale nelegale.
35.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată și extrajudiciare (avocați, experți) efectuate în procesele de anulare a actelor.
400.000 lei cu titlu de daune morale pentru asociatul unic, pentru atingerea adusă imaginii și reputației sale.

Starea de fapt relevantă

Povestea cazului începe cu o inspecție fiscală în urma căreia organele fiscale emit pe numele societății „A” SRL mai multe decizii de impunere, stabilind obligații de plată suplimentare (accize, TVA, accesorii). Aceste datorii, înscrise în evidențele fiscale, au avut o consecință directă și devastatoare: anularea autorizației de utilizator final, un document esențial care permitea societății să producă și să comercializeze diluanți în regim de scutire de la plata accizelor.

Fără această autorizație, activitatea principală a companiei a fost practic blocată. Ulterior, după ani de procese, societatea a obținut în instanță anularea definitivă a tuturor deciziilor de impunere, dovedind astfel caracterul nelegal al acestora și, implicit, nelegalitatea anulării autorizației. În acest context, compania a solicitat repararea prejudiciului cauzat de blocarea activității sale economice.

Temeiurile legale invocate

Fundamentul juridic al acțiunii a fost reprezentat de legislația în materie de contencios administrativ și de normele Codului Civil privind răspunderea civilă delictuală.

Legislația principală:

Art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: Prevede explicit dreptul persoanei vătămate printr-un act administrativ nelegal de a cere despăgubiri pentru paguba suferită.
Art. 28 din Legea nr. 554/2004: Stabilește că dispozițiile legii contenciosului se completează cu cele ale Codului Civil.
Prevederile Codului Civil de la 1864 (aplicabil la data faptei) privind răspunderea civilă delictuală, care impun îndeplinirea cumulativă a patru condiții:
1. Existența unei fapte ilicite.
2. Existența unui prejudiciu.
3. Existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
4. Existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
Decizia nr. 22/2019 a ICCJ (RIL): A reconfirmat aceste condiții pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice.

Argumentele părților implicate

Argumentele reclamantei (“A” SRL)

Reclamanta a susținut că sunt îndeplinite toate condițiile pentru atragerea răspunderii statului.

Fapta ilicită: Este reprezentată de emiterea deciziilor de impunere, a căror nelegalitate a fost constatată prin hotărâri judecătorești definitive.
Legătura de cauzalitate: A argumentat că instanța de fond a analizat greșit acest aspect, limitându-se la efectul direct al deciziilor de impunere. În realitate, întregul lanț cauzal trebuia analizat: actele nelegale au dus la înscrierea de datorii fictive, ceea ce a dus la anularea autorizației, care, la rândul său, a blocat activitatea economică principală, generând astfel prejudiciul.
Prejudiciul: A susținut că prejudiciul este cert, constând în profitul pe care l-ar fi realizat dacă nu i s-ar fi blocat abuziv activitatea. De asemenea, indisponibilizarea sumei pentru cauțiune a generat o pagubă directă.

Argumentele pârâtelor (ANAF și DGRFP)

Autoritățile fiscale au solicitat respingerea acțiunii, negând îndeplinirea condițiilor.

Lipsa faptei ilicite și a vinovăției: Au afirmat că au acționat în exercitarea normală a atribuțiilor conferite de lege, fără intenția de a prejudicia, ci cu scopul de a recupera creanțe la bugetul de stat.
Lipsa legăturii de cauzalitate: Au susținut că societatea nu a dovedit că și-a încetat activitatea exclusiv din cauza actelor fiscale, menționând că aceasta a realizat venituri și din alte activități.
Caracterul incert al prejudiciului: Au contestat modul de calcul al profitului nerealizat, considerându-l nesusținut de probe. În privința cauțiunii, au arătat că indisponibilizarea banilor a fost o consecință a unui demers judiciar ales de reclamantă, nu o pagubă directă cauzată de ele.

Istoricul speței

Instanța de fond (Curtea de Apel Craiova): A respins acțiunea ca neîntemeiată. Deși a recunoscut caracterul nelegal al actelor fiscale, instanța de fond a considerat că reclamanta nu a reușit să dovedească două condiții esențiale: legătura de cauzalitate și caracterul cert al prejudiciului.
Recursul (Înalta Curte de Casație și Justiție): Nemulțumită de soluție, societatea a declarat recurs, criticând hotărârea pentru motive contradictorii și pentru aplicarea greșită a legii în analiza celor două condiții menționate.

Motivarea instanței actuale (ICCJ)

Înalta Curte a admis recursul și a oferit o perspectivă corectă și completă asupra modului în care trebuie analizată răspunderea patrimonială a autorității publice.

Asupra legăturii de cauzalitate

ICCJ a reținut că prima instanță a greșit, stabilind că legătura de cauzalitate este pe deplin îndeplinită. Raționamentul a fost clar:

Activitatea economică a societății depindea de autorizația de utilizator final.
Emiterea actelor de impunere nelegale a condus la anularea acestei autorizații.
Prin urmare, fapta ilicită a organelor fiscale a fost cauza directă care a împiedicat societatea să își continue activitatea și să realizeze profit. Faptul că societatea a mai desfășurat alte activități minore este irelevant, prejudiciul fiind legat de activitatea principală, blocată abuziv.

Asupra prejudiciului cert

Instanța supremă a analizat distinct componentele prejudiciului:

Dobânda la cauțiune: ICCJ a respins această pretenție, considerând că nu există o legătură de cauzalitate directă. Consemnarea cauțiunii a fost o opțiune procedurală a reclamantei în cadrul unui alt demers judiciar (suspendarea executării), nu o pagubă impusă direct de actul nelegal.
Profitul nerealizat: Aici se află esența deciziei. ICCJ a statuat că prejudiciul este cert în existența sa (an re certum est), deoarece este evident că o societate împiedicată să funcționeze suferă o pagubă. Însă, a constatat că întinderea prejudiciului (quantum debeatur) nu a fost corect stabilită. Motivarea primei instanțe a fost contradictorie, iar expertiza contabilă efectuată a fost viciată (a calculat profitul brut, nu net, și a folosit o perioadă de referință neclarificată).

Invocând rolul activ al judecătorului (art. 22 Cod procedură civilă), ICCJ a subliniat că instanța de fond avea datoria să stăruie pentru aflarea adevărului, dispunând administrarea probelor necesare pentru a stabili corect valoarea pagubei, inclusiv prin refacerea expertizei cu obiective clare.

Soluția finală

În lumina acestor considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat următoarea soluție:

A admis recursul declarat de reclamanta „A” SRL.
A casat sentința Curții de Apel Craiova.
A trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond (Curtea de Apel Craiova).

În rejudecare, instanța de fond va porni de la premisa, deja stabilită de ICCJ, că fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate există. Singurul aspect rămas de lămurit este stabilirea exactă a cuantumului prejudiciului reprezentat de profitul net nerealizat, probă ce urmează a fi administrată printr-o nouă expertiză contabilă.