Restituirea cauțiunii: Când și cum se pot recupera banii după încetarea controlului judiciar?

În practica judiciară penală, măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune reprezintă un instrument procedural complex, menit să asigure un echilibru între buna desfășurare a procesului penal și protejarea libertăților individuale. O întrebare esențială, care a generat interpretări divergente, vizează soarta garanției financiare (cauțiunea) în situația în care măsura preventivă încetează de drept, înainte ca instanța să se pronunțe asupra fondului cauzei.

Este restituirea cauțiunii posibilă imediat după încetarea măsurii sau trebuie aceasta reținută până la finalul procesului? Poate fi cauțiunea transformată, tacit, într-o măsură asigurătorie, chiar și în absența unui temei legal expres?

Acest articol analizează o decizie de referință a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) – încheierea nr. 1/C din 16 ianuarie 2020 – care tranșează această dispută juridică, oferind clarificări esențiale privind interpretarea art. 217 din Codul de procedură penală și protejarea dreptului de proprietate al inculpatului.

I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 1/C din 16 ianuarie 2020

Obiectul dosarului, solicitările făcute în fața instanței

Dosarul analizat a ajuns pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în faza de cameră preliminară, după ce procurorii Direcției Naționale Anticorupție au dispus trimiterea în judecată a trei inculpați pentru infracțiuni de corupție (luare de mită, trafic de influență).

În fața judecătorului de cameră preliminară, inculpații au formulat două tipuri de cereri:

1. Constatarea încetării de drept a măsurii controlului judiciar pe cauțiune, având în vedere că procurorul a omis să prelungească măsura înainte de expirarea termenului legal.
2. Restituirea cauțiunii, ca o consecință directă a încetării măsurii. Garanțiile depuse erau substanțiale, constând în sume de bani (1.000.000 euro, 1.000.000 euro și 200.000 euro) și garanții reale imobiliare.

Starea de fapt relevantă

În cursul urmăririi penale, procurorul a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune față de cei trei inculpați pentru o perioadă de 60 de zile. Această măsură a fost prelungită succesiv prin ordonanțe ulterioare.

Elementul cheie al stării de fapt este acela că, la un moment dat, procurorul nu a mai prelungit măsura preventivă înainte ca termenele stabilite în ultimele ordonanțe să expire. Conform legii, acest fapt a condus la încetarea de drept a controlului judiciar pentru toți inculpații, situație care s-a produs anterior trimiterii acestora în judecată și sesizării instanței.

Deși măsura încetase, sumele de bani și bunurile imobiliare care constituiau garanția rămăseseră indisponibilizate la dispoziția organelor judiciare, ceea ce a fundamentat demersul inculpaților în instanță.

Temeiurile legale invocate

Dezbaterea juridică din această speță s-a purtat în jurul următoarelor texte de lege:

• Art. 217 din Codul de procedură penală (Controlul judiciar pe cauțiune):
  • Alin. (4): Stabilește scopul cauțiunii – aceasta garantează participarea inculpatului la proces și respectarea obligațiilor impuse în cadrul controlului judiciar.
  • Alin. (6): Prevede că instanța de judecată, prin hotărâre, dispune restituirea cauțiunii.
  • Alin. (7): Menționează că restituirea se face în măsura în care din cauțiune nu s-a dispus plata despăgubirilor, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
• Art. 241 C. proc. pen. (Încetarea de drept a măsurilor preventive): Stipulează că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege.
• Art. 202 C. proc. pen. (Scopul măsurilor preventive): Măsurile se dispun pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.
• Art. 404 alin. (4) lit. h) C. proc. pen.: Prevede că dispozitivul hotărârii finale trebuie să cuprindă și cele hotărâte de instanță cu privire la cauțiune.
• Constituția României (Art. 44) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Art. 1 din Protocolul adițional): Ambele garantează dreptul de proprietate și stabilesc că orice ingerință asupra acestui drept trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie proporțională.

Argumentele fiecărei părți implicate

Argumentele inculpaților (prin avocați)

Apărarea a susținut că restituirea cauțiunii este obligatorie, având în vedere următoarele argumente:

• Legătura indisolubilă: Cauțiunea este o garanție accesorie măsurii preventive. Odată ce măsura principală încetează de drept, accesoriul (cauțiunea) își pierde fundamentul legal și trebuie eliberat.
• Scopul cauțiunii: Potrivit art. 217 alin. (4) C. proc. pen., scopul cauțiunii este de a garanta respectarea obligațiilor din controlul judiciar. Dacă aceste obligații nu mai există, nici garanția nu mai are ce să asigure.
• Încălcarea dreptului de proprietate: Menținerea indisponibilizării banilor și bunurilor după încetarea măsurii transformă cauțiunea într-o măsură asigurătorie nereglementată de lege, constituind o limitare nelegală și disproporționată a dreptului de proprietate, contrară Constituției și CEDO.
• Interpretarea art. 217 alin. (7): Acest text legal, care permite folosirea cauțiunii pentru plata despăgubirilor, este aplicabil exclusiv în ipoteza în care controlul judiciar pe cauțiune este în vigoare la momentul soluționării fondului cauzei.

Argumentele primei instanțe (judecătorul de cameră preliminară)

Primul judecător a respins cererea de restituire a cauțiunii, motivând că:

• Momentul restituirii: Legea (art. 217 alin. (6)) prevede că restituirea se dispune prin hotărârea care soluționează fondul cauzei, nu printr-o încheiere în camera preliminară.
• Rolul extins al cauțiunii: În viziunea noului Cod de procedură penală, cauțiunea nu mai garantează doar buna conduită, ci și acoperirea eventualelor prejudicii, cheltuieli judiciare sau amenzi.
• Inadmisibilitate: Cererea de restituire este inadmisibilă în acest stadiu procesual, cauțiunea trebuind să rămână la dispoziția instanței până la o decizie finală.

Istoricul speței

1. Faza de urmărire penală: Procurorul dispune măsura controlului judiciar pe cauțiune față de inculpați și o prelungește succesiv.
2. Încetarea de drept: Procurorul omite să prelungească măsura, iar aceasta încetează de drept pentru toți inculpații.
3. Faza de cameră preliminară (fond): Inculpații solicită constatarea încetării și restituirea cauțiunii. Judecătorul de cameră preliminară respinge cererile de restituire ca fiind inadmisibile.
4. Faza de cameră preliminară (contestație): Inculpații formulează contestație împotriva încheierii judecătorului, cazul ajungând la un complet de 2 judecători de cameră preliminară al ÎCCJ.

Motivarea instanței actuale

Completul de contestații al Înaltei Curți a admis criticile formulate de inculpați și a oferit o interpretare fundamentală pentru practica viitoare. Raționamentul instanței supreme a fost următorul:

Cauțiunea nu poate supraviețui măsurii preventive

Judecătorii au statuat că măsura controlului judiciar pe cauțiune este o ingerință în drepturi fundamentale (libera circulație, dreptul la proprietate). Orice astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege, necesară și proporțională.

Cauțiunea este necesară și proporțională doar atât timp cât măsura preventivă subzistă. Odată ce măsura a încetat de drept, menținerea indisponibilizării sumelor de bani și a bunurilor devine o îngrădire a dreptului de proprietate lipsită de fundament legal. Instanța a subliniat un principiu crucial: lipsa unui text de lege care să prevadă expres restituirea nu poate justifica perpetuarea ingerinței. Dimpotrivă, menținerea unei restricții în absența unei reglementări clare este ilegală.

Cauțiunea nu este o măsură asigurătorie mascată

A considera că indisponibilizarea operează până la finalul procesului, independent de soarta măsurii preventive, ar transforma cauțiunea într-o măsură asigurătorie. Or, măsurile asigurătorii (sechestrul) sunt reglementate distinct, cu garanții procesuale specifice (ex: căi de atac, limitarea cuantumului), garanții care ar fi complet ocolite în acest caz.

Interpretarea corectă a legii

Înalta Curte a realizat o interpretare logică, sistematică și teleologică (care urmărește scopul legii) a dispozițiilor legale:

• Art. 217 alin. (6) și (7) C. proc. pen. (privind restituirea prin hotărâre finală și acoperirea despăgubirilor) se aplică doar în situația în care măsura controlului judiciar pe cauțiune este în ființă la momentul judecării fondului.
• Dacă măsura a încetat de drept anterior, din motive neimputabile inculpatului, aceste dispoziții nu mai sunt incidente. Cauțiunea trebuie restituită, deoarece scopul ei legal a dispărut.
• Instanța a clarificat că termenul „hotărâre” din Cod poate include și o „încheiere”, permițând astfel judecătorului să dispună restituirea cauțiunii printr-o încheiere în camera preliminară, în această situație particulară.

Soluția finală

În lumina acestor considerente, completul de 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile inculpaților. Instanța:

1. A desființat încheierea primei instanțe în ceea ce privește soluția de respingere a cererilor de restituire.
2. Rejudecând, a admis cererile formulate de inculpați.
3. A dispus restituirea cauțiunilor și a ridicat indisponibilizarea instituită asupra sumelor de bani și a bunurilor imobiliare, ordonând radierea înscrierilor din Cartea Funciară.

Această decizie reprezintă un reper important, consolidând principiul că garanțiile procesuale nu pot fi deturnate de la scopul lor legal și că orice restrângere a unui drept fundamental trebuie să înceteze de îndată ce cauza care a justificat-o a dispărut.